Un poet din Valea cu Poeti: Ion Tudor Iovian

4.588

Undeva, în marginea Buhusiului (oras moldav prafuit si învaluit în uitare), exista un sat în care, în copilarie, am mers cu scoala sa-i întâlnim pe feciorii care pornisera la rascoala în 1907 – feciorii erau mosnegi spre suta de ani, atunci când i-am întâlnit, purtau itari albi, haine din postav batrân si decoratii din doua razboaie mondiale pe piept. Multa vreme, pentru mine Valea lui Ion a fost sinonima cu Ionii aceia sprijiniti în toiag si cu priviri scrutatoare. Erau urmasii demni ai primului Ion asezat pe vale si parca mâinile lui, ale celui dintâi, primisera tremurând buchetul de ghiocei pe care li-l întinsesem atunci.

Dupa vreo douazeci de ani, aveam sa-mi intersectez drumul cu alti Ioni de pe vale. Profesorul universitar Ion Rotaru, caruia-i datoram o extinsa „istorie a literaturii române”, îmi povestea într-un interviu ca maica lui din Valea lui Ion nu stia nici sa se iscaleasca. Profesorul, care a întemeiat la New Delhi „Catedra Mihai Eminescu”, este, probabil, exemplul cel mai apasat al omului care-si depaseste înaintasii si conditia: o mama analfabeta, un fiu istoric al literaturii…

Si tot el îmi spunea ca acolo, pe vale, Dumnezeu semanase o data semintele poeziei. Ca e o ulita în sat pe care se nasc, din vreme în vreme, poeti. Poeti pe care-i boteaza parintii si destinul cu acelasi nume binecuvântat din veac: Ion. Ion Tudor Iovian, Ion Fercu si Ion din Vale. Trei poeti, toti colegi de cancelarie, astazi, la o scoala din Buhusi.

Dintre toti Ionii de pe Valea lui Ion, o sa va vorbesc azi doar despre unul. Ion Tudor Iovian. Voce originala a generatiei sale – optzecistii sunt cotati, în genere, drept una dintre cele mai puternice si mai bine conturate generatii literare de pe la noi –, Ion Tudor Iovian duce cu sine zestrea bacoviana (de care nici un poet din împrejurimile Bacaului nu se poate dezice cu totul). Reminiscentele argheziene si baudelairiene care fac din el un „enfant maudit” al unui grup de poeti în care nu vrea cu tot dinadinsul sa se integreze. El cauta, în tot ceea ce scrie, sa redeseneze conturul propriului destin, chiar daca uneori, în fata Poeziei, el se identifica personajului kafkian care asteapta dinaintea usii ceasul procesului. Ne si sugereaza asta într-una dintre ultimele lui carti de poezie – „Soricelul Kafka pe foaia de hârtie sau Mica vicioasa poezia”, volum aparut în pragul noului mileniu, dupa ce mai vazusera lumina tiparului „Presiunea luminii” si „Dupa-amiaza cu scaun gol”. A urmat o culegere de „Pagini alese” – ajuns la o raspântie poetul a simtit, poate, nevoia unor recapitulari –, si, mai încoace, un nou volum pentru care a fost premiat de Uniunea Scriitorilor: „Baby-secol. Elegii, dupa victorie, la toba, cinele si corn englez”.

Am vazut întotdeauna în Ion Tudor Iovian un personaj drapat în bucurii încrâncenate si în dureri lirice. Remarcabil, subtil, kafkian – asta am mai spus-o – el rascoleste cu ascutitul vârf al penitei propriile-i maruntaie (si maruntaiele veacului) ca sa scoata la iveala… frumusetea dramelor launtrice.

El e dintre aceia care ecorseaza poezia, convins fiind ca atunci când îi vom vedea, ca la ora de anatomie, fiecare muschi, fiecare fibra, fiecare os, vom racni si noi din rarunchi „Ecce homo”! „mâini-cangi se strecoara hoteste/ (…)/ dintre maruntaiele acestui poem/ catre gâtul tau/ cititorule mon amour mon ennemi mon semblable/ gata sa te înhate si sa te bage în malaxorul poeziei postmoderne”, scrie Ion Tudor Iovian, gata sa te traga dupa el în „bolgia asta cu litere-n fierbere cu litere de carne/ cu litere de foc”. Si te avertizeaza, senin: „nu vei scapa cu atâta nu/ (…) / inima ta/ inima mea/ trebuie maturate de atâtea confeti de doi bani din scrisorile lacramoase/ de muzica bocancilor/ de sudoare si fum”.

Perfect constient, cum o spune într-un vers, ca „demult si-a pierdut inocenta”, Ion Tudor Iovian l-a facut pe istoricul literar Ion Rotaru sa-l asocieze poeziei de o frumusete bolnavicioasa a lui Baudelaire, scriind despre poetul de care-l lega locul binecuvântat al nasterii în Valea lui Ion, Valea cu Poeti: „E scandalos, am zice, câta greata naturalist-metafizica pune acest poet în scrisul sau purces din Baudelaire si Bacovia, trecând dincoace de expresionism, în tabara furiosilor lehamesiti, fara motiv aparent, de tot si de toate ale lumii acesteia, lasata de izbeliste, uitata de Dumnezeu”. Dar, simt nevoia sa completez, neocolita de geniu!

 

 

Simona Lazar – jurnalul.ro

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here