Romeo Andrieș, buhușeanul care a cucerit vârful Africii – Kilimanjaro

990

Romeo Andrieș este un antreprenor buhușean, patron al unei importante firme de construcții, dar, înainte de toate, este un pasionat al activităților outdoor, în special al off-roadului și al drumețiilor.

Încă din 2019 și-a propus să ajungă pe cel mai înalt vârf muntos din Europa, Elbrus (5.642 m), în Munții Caucaz, dar, din motive ce țin de pandemia Covid-19, „s-a mulțumit” cu  vârful Africii, Kilimanjaro (vf. Uhuru –  5.895 m).

„Expediția pe Elbrus s-a amânat, dar a apărut oportunitatea asta – Kilimanjaro. A fost un pic cam mult pentru mine. M-am antrenat pe malurile Bistriței, pe vârful Moldoveanu și pe Ceahlău.  Am plecat cu entuziasmul celui pasionat și m-am întâlnit cu dificultatea muntelui, de două ori mai grea decât m-am așteptat. Cea mai dificilă zi a fost cea de dinaintea vârfului, care a fost extrem de lungă. Lipsa oxigenului de pe vârf mi-a îngreunat foarte mult ultimul pasaj al traseului. Nu puteam face pași mai mari de 15 cm.” – a spus Romeo Andrieș la revenire.

Romeo a ținut un jurnal al fiecărei zile petrecute pe muntele african, iar povestirile și pozele postate pe Facebook au fost apreciate de sute de cititori.

Redăm, în continuare, „jurnalul” celor 7 zile de pe munte, postat pe contul personal de Facebook:

Kilimanjaro – ziua 1
Planuiam de multa vreme o ascensiune montana mai sustinuta, insa, ba nu am avut timp, ba a venit covidutul, ba am rupt un umar. Pina la urma a fost sa fie, doar ca am ajuns sa merg spre Africa desi, initial, am vrut sa merg la granita de est a Europei. Cumva, as fi vrut sa o iau de laun capat, dar stii cum e ….. munte sa fie !
Africa !
Kilimanjaro !
Trec zilele si suna alarma cu niste genti pe ecran, semn de impachetare si de plecare. Gata!
Mi-am adus aminte de ziua cind am plecat pe Moldoveanu la chemarea prietenilor si a fost exact la fel !
Ca pe Moldoveanu ! Exact asa, doar ca cei cu care aveam sa merg pe Kilimanjaro aveau sa fie viitori prieteni, iar chemarea era a muntilor, dar in rest, exact ca pe Moldoveanu ! Mici detalii, lipseste deplasarea cu masina, dar tot cam atitea ore am facut si cu avionul pina in Africa cam cit am facut cu masina din Buhusi pina la Cabana Capra din Transfagarasan.
Am plecat cu cele doua bagaje, un rucsac de tura si unul de virf, pregatite meticulos, din timp, cam cu maxim o ora inainte de plecareAm uitat, decit, izoprenul si salteaua autogonflabila. In rest, totul perfect!
Aaaa, manusile au ramas in portabagajul masinii, noroc de Bogdan ca s-a jucat cu ele acolo si au ramas unde trebuie. Le-am burdusit, elegant cit de cit, intr-un buzunar special al rucsacului incapator.
Ca pe Moldoveanu !
Am omis bateriile pentru cele doua lanterne frontalece ocupau deja locul in rucsac si niste energizante. Priceputii ziceau ceva de glucoza. Mi-am amintit asta la Adjud, rasfoind din mers propria mea to do listsi am cumparat baterii si o sacosa plina de dulce. Responsabil si prevazator, ma gindeam ca a mai uitat cineva sa cumpere si as putea face un energy shareEventual o sa le dau la debutul ascensiunii colegilor care ar avea nevoie, sa nu le car eu, acolo fiecare suta de grama conteaza. Bun gind, imi ziceam, spirit de echipa, … dar n-a mai fost cazul ! Le-am uitat in parcarea de la aeroportNoroc cu astia de la Dutty Free ca am avut de unde sa mai fac un sweet refill , exact in rucsacul de virf.
Am ajuns la Otopeni, am facut check in-ul rapid, cam in aproximativ 2 ore. Era un singur operator pentru un intreg avion. Da” nu era mare avionul !Mai tirziu, cu putin inainte ca avionul sa decoleze aproape gol, au mai deschis niste puncte de verificare. Brava, just in time , mi-am zis, in sinea mea de provincial credul si neobisnuit cu efortul suplimentar pentru confortul platitorului de bilete. Am trecut repede ! Normal, aveam totul pregatit ca un ceasornicar elvetian. Totul : bilet avion, pasaport valabil, test PCR Covid 19 negativ, declaratie pentru intrarea in Olanda, bagajul de cala 15 kg(am dat o pereche de bocanci jos si asta avea sa ma coste, dar inca nu stiam). Am avut si asigurare de calatorie, cartea de identitate, certificatul de nastere, certificatul de casatorie, dar astea nu trebuiau. Am zis sa le iau, totusi, nici nu stii cine te intreaba al cui esti !
Am avut si viza de Kenya, desi nu-mi trebuia acum ! Bine ca nu mi-au cerut-o acum, ca ramase, din viteza, pe birou. Noroc de wathsapp-ul asta si de Covidul care ne-a invatat cu documentele pe telefon viza de Tanzania nu o aveam, dar aveam sa aflu peste o jumatate de zi !de la agentie ni s-a spus ca o putem lua din granita
Am decolat, am zburat , am aterizat in Olanda! Zborul a fost ok, dar cam cu zdruncinaturi, poate un pic prea multe. Nu cred ca erau de la avion, ca a zis comandantul ceva de weather conditions si turbulence, iar astea stiu eu ca nu-s de la avion. Ma rog, nici comandantul asta nu prea avea chef de vorba, ca n-o fi engleza mea buna, dar dintr-un speech de 3 minute sa intelegi doua cuvinte, mi se pare putin si pentru mine. Anyway!! Am inteles destul.
Dimineata a inceput exact cum trebuie, la Amsterdam era o ceata de nu mai vedeam nici colegul de scaun din avion.
Au aminat decolarea, dar e oricind placut sa zabovesti in locuri civilizate si cu mai multi operatori la check in-ul pentru un singur avion.
Spre Africa , dar nu inainte de a face un prim treckking prin aeroportul olandez de la poarta D12 la E6. Ne asteptau 8 ore de zbor peste sudul Europei, Creta, Egipt, nord-estul Africii.
A trecut ceata. Eram intr-un avion cu 9 scaune pe rind si nenumarate rinduri. Eu nu le-am numarat, dar eram cam cit 3 avioane ca cel cu care am ajuns pe Schiopol. De asta cred ca aveau si mult mai multi operatori, nu ca ar avea un respect deosebit pentru calator.
Zborul a fost cu gindul la munte, cum va fi, daca voi reusi sau cit de greu ne va fi. Eram deja acolo !
Am aterizat pe International Aiport Kilimanjaro. Cald ! Noaptea africana se instalase si tot puhoiul de turisti din avionul imens avea sa fie directionat de semne si oameni catre zona de control. Acolo -nu conteaza Test Covid, Vaccin , test rapid, pasaport verde, nu, acolo te testeaza. Rapid ! 10 dolari si gata, treci la verificare pasaport, amprentare, fotografiere. La fotografiere, Violet, o doamna tanzaniana, imbracata in uniforma de politista, tare amabila, a uitat de proceduri.Era curioasa sa stie daca sintem una cu italienii. Am fost civilizat, atit va zic! Mi-a luat amprentele, m-a facut frumos in poza (stiu asta ca prima nu i-a placut cum a iesit, de a zis sa stau locului sa mai faca una), apoi mi-a zis ca stie unde voi sta in Arusha, ca sintem un grup! Atunci am aflat si eu!! Culmea e ca asa a fost !
Nu va zic de internet, plata cu cardul sau wifi bun in aeroport. Sa ne intelegem!
In sfirsit, aveam senzatia ca vin dintr-o tara civilizata !Nu va ginditi, plecasem spre Tanzania din Olanda!
Am iesit din aeroport unde, ultimul, dar nu cel din urma, am identificat oamenii de legatura din Tanzania ce aveau sa ne duca la hotelul unde imi zisese Violet ca vom sta.
Am plecat cu microbuzul spre Arusha. Am ajuns la hotel tirziu in noapte, dupa o pauza de hidratare cu bere autohtona si refill alimentar cu cartofi prajiti si ceva ce nu stiu ce a fost. Avea ceva de carne nu stiu de ce intr-un aluat, dar nu am avut efecte negative !
Hotelul curat, paturile bune, apa rece.
Obosit! Cel mai greu mi-a fost sa gasesc pijamalele. E prima data cind imi fac eu singur bagajul, era si normal sa nu le gasesc ! Daca nu stateam cu Radu in camera, as fi renuntat sa le mai caut. Camera era destul de mare si au incaput toate cele din rucsac, fara sa-i iau din spatiul vital al colegului!
Somn de voie !
Ce-o fi insemnind Arusha ……
Kilimanjaro – ziua a 2 a
Dulce somnul, dar cum calatorului ii sade bine cu drumul, fara alarma telefonului si fara obisnuitul cintat al cocosului vecinilor de la casa de peste drum, m-am trezit putin dupa ora sase. AM, fireste! Cred ca nerabdarea a fost de vina, altiminteri ar mai fi mers vreun ceas de leneveala, cel putin, dupa zborul zdruncinat din Bucuresti spre Amsterdam, dupa lungul zbor, pe trei rinduri, din Olanda in Tanzania, dupa vreo 3 ore de mers cu o troaca de minibus Toyota care era de o seama cu mine, cel putin. Ar mai fi mers, dar niste pasari nemaiauzite aveau o discutie teribila si foarte sacadata intr-un capac de linga geam , iar apoi…… am auzit totusi un zgomot, de obicei placut, dar de data asta a sunat ca o alarma: pic,pic,pic! Ploua usor, asa de toamna, linistit ! Great ! Brusc m-am ridicat si m-am uitat la hainele ce stateau asezate frumos , pe jos, in jurul rucsacului. Nu era. Clar, am renuntat si la pelerina de ploaie, nu numai la bocanci si izopren si salteaua autogonflabila. Am renuntat cu gindul ca imi va fi prea cald cu ea prin padurea tropicala. Ok! Asta-i ! Ma ridic la geamul camerei care dadea intr-o curte interioara ce apartinea unei institutii tanzaniene. O ghereta de plastic si o doamna cu uniforma m-a dus la gindul asta. Semana cu Violet. Pe strada misunau care mai de care, cu cosuri impletite asezate, impotriva normalitatii, pe crestetul capului. O imagine ce o sa ma insoteasca multe zile. Nu pot sa-mi explic cum poate sta lipit de cap un cos impletit, cu greutate in el si nici macar nu sint la circ !
Am coborit din patul cald si am trecut la dusul rece. Nu stiu nici acum numele hotelului !Am coborit apoi la micul dejun, dupa ce am baut o cafea instant. Colegii de traseu nu erau inca toti acolo. Micul dejun a fost o combinatie destul de ciudata intre english breakfast si ceva autohton. Am mers pe autohton: fructe. Fasolea cu cirnati nu avea savoaraea cu care sint obisnuit acasa, dar fructele exotice au fost cele mai aromate pe care le-am mincat in viata mea.
Au venit ghizii si porterii, au aruncat delicat bagajele pe portbagajul mare al Toyotei de epoca si am plecat. Doua strazi mai incolo, am intrat intr-o lume pestrita, aglomerata, nebuna, fara reguli, fara sens ! Nu prea pricepeam! Am dormit in centrul orasului Arusha, iar la 2 minute, intr.o taraba de tabla se pregatea, pe marginea strazii, cafea sau ceai sau ceva cald. Ploua !
M-am trezit ! Abia acum !
Clar, eram intr-o alta lume, nemaivazuta, stranie! Eram prezent acolo, privitor, observator, trecator.
Driverul a oprit troaca si am mers sa facem un exchange si sa cumparam o cartela sim pentru telefon, cu internet.
Am intrat intr-o camara de 2×2 unde am completat un formular … complex, bro, …. totul: name, sex, married, with friends, how much, no passport, expire date, nu mai stiu ! Am vrut 50 de dolari in silingi sau ce-or fi ! 10 minute de fiecare. Am pus toti banii intr-o singura mina si un singur formular. Gardianul era cu ochii pe noi! Buni baietii astia de la paza ! Buni tare !!Copacii erau mov !! Nu, nu ! Nimic. !Asa erau, mov !!
Am urcat in Toyota care era deja plina si mi-am lipit ochii de geamurile japoneze … pina la fuziune. Citeva ore pina la Gate to Kilimanjaro savurate la centimetru, ma rog, secunda! Ici colo cite o masina pe drum, iar in satele pe care le traversam, localnicii isi prezentau lucrurile de vinzare, produse, servicii , etc Spalatoriile auto m-au facut sa intorc capul: spalau masinile pe lut, pe pamint, cu apa dintr-un bazin de plastic. Ce lume stranie, cita normalitate!
Toyota minca asfaltul. Inainte de Moshi am facut stinga si am intrat in linie dreapta spre poarta muntelui. Padurea tropicala isi facea simtita prezenta, vegetatia specifica lua locul vegetatiei arse de soare si ingalbenite. Verdele nebun al frunzelor de bananier ne racorea doar la o simpla privire, in treacatul … Toyotei cu 20 de locuri.
Copii in uniforme curate mergeau pe marginea drumului asfaltat, singurul din zona, venind de la scolile facute de misiuni crestine. Asa pareau !
Am ajuns la Poarta!
Atunci am vazut ! Aveam dupa noi o armata de oameni. 33 ! Ghizi, bucatar, ospatari, porteri. Noi eram 11, iar in total eram 44 de persoane pentru o expeditie pe Uhuru, virful! Am facut poze, am servit prinzul, ne-au inregistrat si am pornit. Incet ! Am trecut fizic poarta Machame. Nu poti trece poarta, daca nu ai un ghid local si fara sa platesti taxa de urcare. Nu poti trece poarta , daca nu iti doresti asta. Usor, pe o poteca bine conturata, acoperita cu zgura, cu rigole si protectii din lemn, am plecat increzatori si voiosi. Numai inainte! Jungla africana nu lasa spatii de manevra. Deasa ! Usor, ne impartim si mergem in coloana. Povestim, anticipam indraznim. Flancati de ghizi, incepe urcarea, nu abrupta, dar cu unduieli asemenea vegetatiei. Poteca se asemana foarte bine cu o liana proiectata la orizonatal. E drumul oamenilor, locul unde nimic nu avea curaj sa patrunda, pina si copacii se fereau sa umbreasca prea tare calea. Inca ne alintam in mers, aveam si semnal la net .A urmat neasteptatul, umiditatea ! Nu stiam exact cum e. Ceata am mai vazut la viata mea, dar sa simt respiratia asa fierbinte , nu am mai trait. Nu mergea, nu puteam respira, pur si simplu. Usor-usor am gasit ritmul, begonia si zimbetul. Zimbetul nu era al meu !
Eterna prezentare a urcarii: mai avem putin, e foarte aproape, nu va fi greu,. Ruta Machame, cea mai spectaculoasa din Kilimanjaro, asta ne ajuta sa mergem, sa descoperim, sa ne dorim! Si Uhuru, virful, dorinta !
Am ajuns in pragul serii in Machame Camp, la 2800 m alt. Destul de obosit pentru inceput. Am luat cina, am stat la vorba si apoi somnul la cort, intr-o liziera de pini.
Uhuru !!!
Kilimanjaro – ziua a 3 a
No network connection ………
Connecting to server …….
Africa !
Kilimanjaro!
Un munte singuratic, un masiv crescut din foc, din piatra lichefiata. Aveam sa vedem riurile de lava in forma lor solida, formind creste si vai peste care am facut aclimatizarea. Lava cave !
N-am vazut nici una, nici macar o pana de pasare. Dar cum cintau, n-am auzit niciodata ! Nu aveai nici o sansa sa mai inchizi un ochi, nici una. As mai fi stat in sacul de dormit, in cort, sa-mi beau cafeaua instant adusa de stafful de la bucatarie, dar n-a fost chip!
Asa a inceput ziua a 3 a, cu cintec de pasari si cafeaua adusa la cort. Zgomotele de fermoare trase ale corturilor au inceput si ele sa se faca auzite. Adio leneveala ! Mai sus, un grup de sudamericani, faceau deja briefingul si cintau ceva la concurenta strinsa cu pasarile din padurea de pini. Era exact ce aveam nevoie ! Pesemne ca erau pe alt fus orar, altminteri nu-mi imaginez cum poti cinta asa de dimineata si mai ales asa de tare. Am simtit primele efecte ale muntelui. Picioarele aveau ceva de protestat. N-au nici o sansa, dar pot protesta, e democratie, la urma urmei. Greul abia incepe!
E prima zi de urcare mai sustinuta. Asta le asteapta.
Am luat micul dejun. Delicios, un terci din ceva cereale cu cacao, omleta si fructe. Bun tare ! Nu prea am mincat, sa zic asa, dar gustul de papaia ,original, s-a jucat cu papilele mele gustative. Soarele a coborit pe noi, cald, energizant. Ne-am dat cu protectie solara aproape instant. Una din cauzele de Kilimanjaro fail este insolatia. Acolo, razele soarelui au alte efecte imediate, altitudinea ajuta.
Aproape imediat dupa ce am luat micul dejun, am ingramadit rucsacul cu lucrurile imprastiate in cort si am plecat. Nu am reusit sa fiu in plutonul din fata. As mai fi baut o cafea!
Usor, de dimineata . Porterii treceau pe linga noi, carind bagaje mari pe cap, iar ghizii au inceput sa ne repete Pole, Pole ! Inca nu intelegeam sensul cuvintelor, mi se parea ca abuzeaza de ele. Unul dintre ghizi ne dadea ritmul si am intrat , incet-incet, pe poteca ce ne va duce la peste 3500 m
Peisajul se schimba radical. Padurea tropicala a ramas in urma la ultima urcare inainte de baza de aseara, iar vegetatia alpina , cu pini si jnepeni a rasarit in fata noastra. Prima urcare se contureaza printr-o padure de conifere alpine, serpuitor si destul de abrupta. Pamintul e de un rosu ciiudat, dar pe masura ce urcam, piatra e din ce in ce mai prezenta. Ritmul era constant si nu prea iute. Cu toate astea, am depasit grupul de sudamericani galagiosi si inca un grup amestecat, de belgieni si ceva originari din Rusia. Nu eram la concurs, dar era mult mai liniste fara ei. Poteca ne-a dus pe o creasta cu vedere peste jungla ce am lasat-o in urma si peste intreaga vale a muntelui. Luam altitudine la modul serios. Pietrele mari par aruncate, ramase dupa un joc al titanilor. Totul se schimba, totul devine nemaivazut. Vad de sus copacii africani intinsi spre soare, ca niste umbrele suprapuse, etajate, iar in fata mea cresteau niste stinci din ce in ce mai indraznete
Nu-i usor deloc. Incep sa simt ascensiunea, incep sa simt bocancii si minerele betelor de trekking. Le string din ce in ce mai tare ! Incep sa inteleg Pole-Pole, incep sa inteleg sensul. Respiratia nu mai este cea cu care eram invatat. Poteca ingusta urca spre cer. Nu vedem virful. Asta nu e chiar placut, dar muntele e prea inalt, deocamdata. Parca ne plimbam pe luna sau intr-un film SF. Totul e diferit, straniu. Pietre, stinci, forme. Vegetatia a disparut complet. Mergem in sir indian. Nu prea mai putem merge unul linga altul. Ajungem destul de tirziu. Soarele a disparut si o ceata deasa s-a instalat cind am intrat in tabara. Adio pamint, doar piatra. Fara soare, frigul s-a instalat. A inceput o ploaie rece, dar a fost foarte scurta. Cortul era deja montat, asa ca m-am aruncat in el sa-mi ling ranile si sa ma pregatesc de socializarea in cortul de masa. Am plecat intr-un grup restrins de 4persoane la 3900 pentru o aclimatizare mai buna. A fost, de fapt, un test de vointa. Tabara era pe un platou de piatra, fara nici o perspectiva vizuala a ceea ce avea sa urmeze in dimineata urmatoare.
Pole-Pole!
KILIMANJARO – ziua a 4 a
Cea mai rece noapte din ultima perioada. Noaptea de la Shira Cave a fost cam agitata, am respirat destul de greu, apasat. M-am trezit dupa aer, simteam nevoia de a-mi umple plaminii . Poate era doar in mintea mea sau din cauza unui efect de autosugestie, nu stiu. Stiu doar ca aveam nevoie sa respir adinc. Nu mai era nevoie nici de cocosi, nici de pasarele, nici de alarma. Imi doream sa vina lumina, soarele. Nu prea am dormit. Ce lunga e noaptrea asa!!
Dimineata picurii de ploaie de ieri au devenit tanzanite albe, stralucitoare si cu reflexii frumoase date de bobii de gheata ce stateau pe cortul pitit printre pietrele golase. Vintul dansa si el foile de cort si corzile, cu valuri de ceata. Prima dimineata la 3750 m. Frig ! Am primit apa calda intr-un lighean mic. Am dat un refresh la hard,ware bagindu-mi pumnii in apa calda si aruncind-o pe ochi si pe pielea bustului. Nu stiu in cite secunde am gasit prosopul, dar am simtit biciul vintului in fiecarer por de piele expus. Parca m-am resoftat ! Am facut ochii mari, in cortul mic, cautind hainele sa le pun pe mine in ordinea stabilita de aseara, azi noapte, cind nu dormeam. Trecem incet-incet la urmatorul anotimp al muntelui. Pe Kilimajaro treci prin 3 anotimpuri de jos pina la virf, de la tricou la pufoaica. Nu era ziua pufoaicei, dar ma tenta gindul. Am cautat cu privirea cortul unde luam masa. Am luat azimut si am intrat direct.
Pe masa era deja termosul de 5 litri de apa fierbinte pentru cafeaua solubila si ceai. Mmmmmm! Ce gust, ce stare. – morgenstimmung ! A venit si soarele, doar ca ceva nori ramasi razleti nu il lasau sa ne incalzeasca, inca. Eram cu totii optimisti si asteptam intilnirea cu Turnul de Lava si apoi cu urmatorul camp. Alte 7-8 ore de mers pe piatra arsa in maruntaiele pamintului si apoi de soarele tanzanian. Nu prea mai aveam chef de mic dejun. Am luat totusi ceva fructe si o bucata de piine prajita. Apoi alta cana de cacao. Obide a sztrins cortul si a insfacat rucsacul de tura. Au plecat inaintea noastra. Grupurile de sudamericani si europenii au plecat deja. N-au mai cintat in dimineata asta, pesemne ca si.au reglat ceasul dupa fusul orar sau dimineata friguraoasa dauneaza grav corzilor vocale.
Am plecat si noi, cu soarele in spate pe cararuia ce serpuia catre Turnul de Lava. Totul arid, pasul mic si ritm constant. Pole-Pole se aude din ce in ce mai des. Am invatat si noi ceva de la ghizi, un strigat de incurajare, cred: Kilimanjaro – Hacuna Matata ! Incet-incet urcam spre peste 4000 m. Orizontul se deschide cu o vale mare, larga, iar in dreapta, sus, un cuib de nori ascunde mirajul, pe Uhuru. Ne-am uns toti cu creme antisoare si am continuat sa urcam pe o creasta de lava. Alte trasee se intersectau cu al nostru si mergem impreuna spre Turnul pe care inca nu il vedeam. Bag seama ca tot ce e maret, e ascuns ! Facem pauze, din ce in ce mai dese. Unii ne uitam la ceasurile smart care spun totul, inclusiv altitudinea. Era cea mai inalta la care ajunsesem pina acum. Respiram destul de des, din ce in ce mai des. Nu statusem bine nici cu saturatia de oxigen in singe in dimineata asta, dar ghizii, dupa ce au trecut-o in tabelul zilnic, au zis Bravo Romeo. Am zis ca e bien! 70% cu 120 puls, dimineata in cort, inainte de cafea si mic dejun.
Bocancii ridicau colbul vulcanic si eram gri maro pina la genunchi. Incepusem sa micsoram pasul, altitudinea aduce efecte ciudate. Simptome de voma, dureri de cap, ameteli. Am depasit grupul de galagiosi si am trecut pe linga un mic accident, un poreter al altui grup a cazut si si-a ranit un picior . Primea primul ajutor, o atela si bandaje. Parea ok! Usor – usor, Pole – Pole ! Am inteles sensul. Eram rupt, picioarele ma dureau din …. creier. Mi-era teama de ce va urma. Am ajuns la Turn , 4600m. Soare ! Cortul pentru prinz era pus. Doar niste fructe si ceva cacao. Ametit, dar functional. Nu am vomat , iar durerile de cap erau usoare, suportabile. Apa , multa apa ! Nu am avut curajul sa-mi dau bocancii jos. Mai aveam de mers citeva ore. Curajosii s-au intins la soare, mie mi-a fost frica. Nu stiam daca voi putea sa ma ridic. As fi dormit ! Alt efect al altitudinii.
Plecam in sirul indian si aproape in ordinea deja stabilita pe baza de afinitati de comunicare. Urmeaza o coborire pe un jgheam printre doua pietre in stinga si in dreapta ce strajuiau intrarea intr-un canion. Peisajul spectaculos. Soarele aduce un fir de apa din gheata de pe munte,. Un soi de pirias ce se prelingea pe pietre, intr-o vale lunga, lunga ce avea sa ne insoteasca pina in urmatorul camp. Traseul mai accesibil, fiind spre coborire, ne da sansa sa ridicam si ochii. Kilimajaro era in stinga noastra, sus, ascuns in nori, iar valea ne arata o vegetatie stranie, cum nu mai vazusem. Nu stiu ce arbori erau, dar semanau cu niste palmieri mici si ciudati. Si niste flori care nu stiu de unde isi trageau seva pentru asemenea frumusete. Pietrele erau negre, copacii verzi, iar florile alb cu galben, iar cerul albastru nebun! Noi prinsesem un soi de alb in obraji, usor livizi !
Am vazut, pe versantul opus o carare ce mergea in zig-zag pe un versant aproape vertical, iar jos, intr-o vale larga am zarit acoperisul campului. Ne-a ajutat mintea ca mai avem putin, desi nu era asa. Ciudata vegetatie ! Am ajuns in camp. Eram exact sub Virful Uhuru. Era impresionant, alb si masiv. Vedeam unde vom ajunge pentru prima data.
Cortul facut si amplasat perfect linga un prag de pietre ma astepta. Soarele batea pe el. Revenisem la 3900m si durerea de cap disparuse.
Ce dus la lighean a urmat !!! La munte iti poti permite aproape orice in materie de dus. Fresh si hardul si softul ! Am trecut bariera de 4500m destul de bine, fara complicatii majore. Din cind in cind intra si un pic de semnal la telefon. E placut si contactul cu lumea civilizata si chiar necesar. Nu prea am avut parte de comunicare, practic te rupi vrind-nevrind de totul.
A urmat cina la caldura luminarilor si la lumina frontalelor. Soarele a coborit si frigul s-a instalat la fel ca in seara trecuta. Sa nu va hidratati seara, daca ajungeti acolo !desi sint amenajate grupuri sanitare pe toata lungimea traseului, iesitul din cort pe frigul ala, noaptea, nu e tocmai placut.
Acasa ploua !
Somn!
Nerabdarea si emotia virfului !
Uhuru !!
KILIMANJARO – ziua a 5 a
Shiva Cave – Lava tower – Baranco Camp
Cea mai lunga zi de pina acum tocmai s-a terminat. Ziua cu cele mai puternice efecte ale altitudinii.
Ziua a 5 a incepe cu frig !
Imi caut sosetele calduroase, imi frec talpile picioarelor inainte de a le baga in bocanci. Ieri dimineata mi-a trebuit ceva timp pina s-au incalzit, mai ales degetele . Am reusit sa tin un telefon in sacul de dormit si bateria externa. Si eu tot acolo !Pentru poze, macar! mai aveam 2 incarcari si sper sa imi ajunga si pentru Virf.
Aveam cortul cu cea mai frumoasa priveliste, un perete de munte vertical, strabatut de o poteca ingusta si virful alb, semet, impunator in stinga. Ce perete imens! Aseara nu parea asa de mare. Nici noaptea nu a fost usoara.
Gindul ca miine va fi cea mai lunga zi dint expediatia asta ma punea la grele incercari. Ieri am fost pe linga limita, ametit, obosit, cu senzatia ca nu gasesc pamintul unde sa pun piciorul la urmatorul pas, cu dureri de cap si o stare necunoscuta. Ciudata senzatie, nemaintilnita. Retraiesc momentul cind aproape de Lava Tower, simteam ameteala si cum Turnul se misca aproape de dezechilibru , intr-un sens inca nedeslusit. La fix a picat pauza din fata, la marele fix!
Azi incepe cu micul dejun, dar nu am putut minca aproape nimic. Saturatia de oxigen era prezenta, paream apt, nu a zis nimeni ca nu sint viu. Am baut cafea. Din cind in cind mai apare cite o linie de semnal la telefon. Mai butonam, mai vedem cite o poza. Nu aduce nimeni vorba de ce va urma. Ghidul sef ne face un briefing, cel mai serios de pina acum. Vom pleca in grup strins, iar cei 5 ghizi ne vor flanca. Au facut o evaluare de tip SWOT. Nu m-au lasat in tabara !Ghizii isi asuma daca poti merge mai departe, pot oricind, bazat pe constatari si experienta sa spuna: ramii la baza. Aveam ceva emotii cind veneau cu ”shit-ul” ala de aparat de masurat oxigenul in singe!! Daca ar fi fost sa zica stai, le ziceam de aparat ca nu e bun.
Ceea ce nu credeam ca se va intimpla, tocmai e pe cale sa se consume, am atacat frontal peretele de piatra. Traseul a traversat un fir rece de apa ce cobora tocmai de sub stratosfera, eu evitind contactul cu apa pentru a nu reduce gripul bocancilor pe stincile colturoase ce se ridicau in fata noastra. Cel mai tehnic tronson de pina acum.
Ne cataram pe perete, in zigzag. Ghizii erau acolo unde peretele era mai vertical si noi mai expusi. Nu aveam nici un echipament de siguranta. Ma gindeam la ameteala de ieri ! Bine ca peretele asta sta locului. Nu-i usor ! Am inceput sa mai dau jos din haine. Ma incalzisem si am oprit pe un platou destul de generos, unde am luat o portie de oxigen amestecat cu soarele diminetii. Ce cocktail !! M-am dat iar cu unsoarea alba ce ma proteja de razele ultraviolete. Am pus si niste ochelari la ochi, desi nu-s foarte ok cu ei. Ce respiro ! Toata lumea vorbea de o rezerva de oxigen. Am luat-o fiecarre in felul lui, respirind, respirind, respirind. Urcam ca pe o scara spre 4500m. Mai aveam putin pina la punctul culminant, cel mai inalt punct inainte de virf, ultima reduta de aclimatizare.
Am urcat ultima portiune de perete muntos si abia pe platoul de sub virf am putut vedea alt masiv muntos faimos din Africa – Muntele MERU ! Soarele ne mingia placut. Am baut cafea ! Era si semnal de net acolo, pe ici pe colo, de fapt.
Ne astepta o treaba pe care n-o banuiam. Ghizii erau asa de feciorelnici cind ii intrebam ceva de traseu,Ne-au aratat o stinca mare, mare, la poalele virfului. In spatele ei era KARANGA CAMP, la 4600.
Ultimul loc de odihna inainte de virf era departe!
Ce a urmat a fost dureros. Coborire pe o vale abrupta si urcare pe o creasta de lava, iar de acolo , mai mult ajutat de radacinile vegetatiei alpine, am coborit in ultima picatura de apa ce curgea pe pamint inainte de virf. O licarire de cer proiectata printre pietre, o tanzanita lichida !.
Am poposit. Greu!
Aveam deja ore bune de mers si strania senzatie ca nu eram la jumatate mi se inocula, obsesiv, pe retina mintii. Mai avem de mincat piine pina la Base Camp ! Multa si uscata !
Cea mai dificila zi, cea mai lunga, cea mai grea. Desi nu mai resimteam asa de puternic efectul altitudinii, picioarele, plaminii si mintea mea au inceput sa ma traga de mineca. Lupta nu mai era cu muschii, era cu mintea, doar cu mintea.
Am trecut prin tabara intermediara unde am gustat cite ceva. Soarele s-a lasat acoperit brusc de o ceata deasa, densa, umeda si rece. Apasatoare si infricosataore. Taia orice dorinta de a urca, de a mai continua. Cred ca era ‘tentatia’ muntelui , ademenirea Lui sa renuntam. Nu avea cum, eram prea determinati. Am pus geaca de vint pe mine si m-am bagat in coloana. Credeam toti ca nu mai avem multi, dar toti ne-am inselat. Ca la munte, mai avem putin !Am urcat pe un ses de creasta de unde vedeam si de unde am venit , dar si unde vom merge. Unde trebuie sa ajungem, inca nu vedeam !
Aveam deja peste 6 ore de mers in conditii foarte solicitante si finishul nu era in raza noastra vizuala. Nervii erau in fata bocancilor! Si in fata ghizilor !
Nu mai puteam ! Ultima reduta muntoasa inainte de Base Camp era formata din pietre miscatoare. Orice pas solicita maxima atentie, totul era miscator la atingere, stinca masiva lasa locul pietrelor aruncate unele peste altele ca intr-o gramada de cariera. Greu prag, greu !
Am urcat pe platou si am inceput sa vedem corturi montate. Ca un giroscop il cautam pe al meu ! Era tirziu, dupa amiaza!
In zare a aprut un alt virf faimos si frumos al Africii – MAWENZI ! Ce creste, ce silueta, ce imagine !!!
M-am inviorat un pic.
Am gasit cortul, apa de spalat si ……… jos cabina !
Nu aveam nici un chef de cina, nici o pofta, eram epuizat.
Mi-a fost teama de ziua asta! Stiam ca e cea mai grea inainte de virf, iar virful are destula putere sa ma cheme la el, sa ma faca sa nu renunt. Apropierea de el e ca un drog, e chemarea ! Mi-a fost teama de ziua asta!
Am incercat sa dorm, macar citeva ore.
In Noaptea ce va urma , avea sa fie testul suprem. al expeditiei.
La brifieng ni s-a spus ca ora 23.00 va fi ora de trezire, la 23,30 vom lua cina si apoi, la 0,00 vom pleca. echipa de virf este formata din 5 ghizi si alti 5 porteri, in caz de nevoie.
Am dormit citeva ceasuri.
Ce rosu e Mawenzi , ce priveliste!!! Ce vale imensa intre cele doua virfuri! Ce turnuri are MAWENZI!!! Selenar !
Baterii de rezerva pentru frontala, asta sa nu uit.
Spre Kosovo !
Altitudine, dorm deja !
Stella Point ….
KILIMANJARO – ziua a 6 a
Nu cred ca s-a terminat ziua a 5a! Era doar in mintea mea. Eram déjà in ziua a 6a inainte ca acesta sa inceapa. Am intrat in ziua a 6 a cu bocanicii, direct , fara menajamente, hotarit sa rup normele. Normele mele intrinseci in materie de munte. Era ceasul aproape de crucea noptii, 23.30 cind am baut o cafea, chiar doua, apoi mi-am asezat meticulous rucsacul pe umeri. Nu ma stiam chiar asa de meticulos, nu stiu de ce !Nu simteam frigul, desi acum imi dau seama de ce erau pietrele asa de ravasite. Am o lipsa a succesiunii momentelor. M-am trezit in coloana, cu frontala aprinsa, urcind spre aproape 6000m. Urcam, urcam! Pole-Pole !
Kosovo! Dupa o urcare printre lespezi ca niste culoare sapate adinc in stinca am ajuns pe un platou cu corturi. Ciudat sa mergi printre corturi unde oamenii dorm, mai ales daca vrei sa nu-I trezesti. Eram in Kosovo Camp.
Ne-am incalzit, aveam energie si entuziasm. Simteam frigul la fata, dar am tras cagula. Apoi, dupa minute bune de mers, am intrat intr-o vale rece unde brusc am inceput sa simt pantalonii cind se atingeau de picioare si miinile in manusile de vara, degetele mai ales.
Vedeam lanterne in fata noastra si zapada de pe platou intr-o stare fizica de neexplicat: lanternele se departau, iar albul nu se apropia, insa nici lanternele nu se apropiau de alb, nici noi ! E cam greu de explicat! Nu simteam ca urcam, ca avem progress , ca ne apropiem de top! Pauze ! Pauze ! Nu vedeam decit in raza frontalei, 2 mp maxim, nu stiam cit urcam. Mergeam in obisnuitul zigzag pe un povirnis crunt, solicitant, epuizant. Zorile nu aparusera inca si eram cu bateriile gata de reincarcat. Pauza !
Mawenzi era in zarea noastra si tot el ne arata ca urcam. Nu vedeam unde trebuia sa ajungem, dar aveam un vecin la care ne tot uitam. Mawenzi, virf ce are aproape 5200m si trageam cu ochiul la el sa vedem pe unde eram. Si soarele tot de acolo venea.
Pasii n-ar fi fost o problema, puteam duce, dar respiratia devenea din ce in ce mai anevoiaosa. Ghizii ne tot spuneau ca mai avem putin pina la Stella Point si de acolo e platou pina pe Uhuru, dar cind 10 metri iti pare o distanta de maraton, nu mai contau cuvintele lor.
Ce noapte !! Mergeam deja de 7 ore, iar frontala mergea bine si bateriile erau protejate de gluga pufoaicei. Mawenzi prindea in spate o licarire rosie. Venea rasaritul, cu lumina vie si plina de energie.
Mai aveam de mers pe o portiune aproape nisipoasa, pe piatra macinata. Se terminase demult cararea de piatra si acum urcam , calcind de doua ori intr-un loc, pe un refuz de ciur de maxim 3 cm.
Aveam obisnuita doza de 3 litri de apa intr-un camelbag, iar furtunul pe care trageam apa ingheta destul de des. Uitam sa suflu apa inapoi in rucsac si se formau dopuri de gheata. Ma epuiza refacerea traseului de apa, pur si simplu nu puteam merge dupa efortul asta. Orice miscare consuma oxygen, iar oxygen nu aveam. Nu mai era loc de renuntare, desi cred ca imi luam oxygen inclusiv din apa din rucsac.. As fi baut si pe nas si as fi respirat si pe gura si pe nas in acelasi timp, numai sa am aer. Nu mai aveam curajul nici sa intorc capul, de frica compensarii efortului cu oxygen.
Eram aproape de Stella Point! Simteam asta , desi nu vedeam decit un versant cu grohotis pe care trebuia sa-l urcam. Simteam dupa efectele altitudinii. Incepusem sa vad doua carari, iar ghetele imi pareau cam multe in picioare. Nu faceam 20 pasi fara sa opresc. Ultima urcare, cea dinainte de Stella Point, punctul de unde incepe gura craterului si platoul spre Uhuru Peak, a fost aproape imposibila. Mi-a supt toata energia pe care o mai aveam din rezervele de dulce pe care tot le-am molfait piana acum.
Am ajuns la Stella Point,.
Imi zimbeau niste dinti albi foarte veseli. Nu stiu cine era ! Dar imaginea mi-a ramas intiparita ca un steag de Finish, desi nu era finishul acolo. Am regrupat si am inceput ceea ce avea sa fie portiunea de traseu in care pasii nu mergeau decit din 15 in 15 centimetri.
Cosul colmatat al vulcanului era de o frumusete stelara, era cosmic, cu dune, pietre mari si ascutite si ghetari verzi-albastrui cit un bloc de 4 etaje, asa erau de mari. Unul era cam cit T17 din Tudor. De acolo curgea apa ce se prelingea pe pietrele de la Baranco.
Apoi, n-am mai vazut nimic, doar praful de pe poteca si virful ghetelor. Pina si betele au devenit o povara, dar fara ele n-as fi reusit. Undeva, dupa Stella Point , un porter mi-a luat rucsacul de virf. Am cedat! Devenise piatra de moara pe umeri, nici apa nu-mi mai trebuia.
Se vedea UHURU PEAK !
Greu, in lupta cu dulcea si ispititoarea renuntare, am ajuns pe o piatra de linga punctul care marca cel mai inalt virf al Africii.
Ce senzatie !
Ce bucurie enorma !
Nici poze nu am avut puterea sa mai fac. Un porter mi-a facut citeva. Stiam ca e prima si ultima oara in care voi fi acolo. Eram ametit, de momentul cuceririi virfului, de starea de Finish, dar cel mai mult eram ametit de altitudine, la propriu.
Mi-a fost teama de un edem cerebral, frica nejustificata, poate, dar am decis sa cobor cit mai repede spre cort. Usor de zis.
Pina la Stella Point diferenta de altitudine nu e asa de mare, dar traseul este destul de lung, mai ales cind te grabesti. De la Stella Point pina la cort e ca un tobogan pe grohotis. Ametit si cu durere de cap ce se agrava, coboram.
Am vazut Kosovo Camp, dar inca mai aveam de tirit picioarele cu ghetele astea imense dupa mine. Mintea era in cort déjà si trebuia sa duc si ghetele acolo, incaltate cu mine,, amorf si aproape de prabusire , in tabara de baza.
In cort erau 40 de grade ! Cred ca Soarele venea din Sahara pe Kilimanjaro, in weekend!!
Am deschis cortul, am reusit sa-mi extrag bacancii din picioare si atit. Scurtcircuit ! Era putin peste ora prinzului, vreo 13.00
La 16.00 trebuia sa incepem coborirea spre urmatoarea tabara. Da, da, tot astazi ! Am levitat o ora si ceva, apoi am facut ochi si am luat niste ciocolata calda, salvatoare pentru a nu stiu cita oara. Si cafea ! Inca pluteam, dar eram fericit. Fericirea asta e un m ijloc de locomotie tare bun !
Am infofolit rucsacul de tura, Obide l-a insfacat pentru penultima oara, eu pe-al meu si am coborit. Obide are un fel de Speedy Gonzales de Kili !
Se dezghetase apa din rucsac. Beau !
Nu ma mai doare capul si am scapat de ameteli. Nu stiu de unde aveam energia de a cobori, dar mergem destul de aproape de grupul fruntas. A inceput vegetatia si o ceata deasa. Daca nu era ceata, s-ar vedea Tabara unde aveam sa dormim inainte de Final
Nu ceata era problema, dar ghizii ne ajutau in felul asta sa nu para traseul lung.
Am ajuns, cortul era montat, am facut un dus la lighean, ultimul, iar apoi o supa calda si somn ! Supa n-am facut-o eu!
Dulce odihna, asa de dulce cu imaginea virfului in minte !
Dupa ziua nuntii, asta a fost cea mai lunga zi din viata mea !
S-a terminat ziua aceasta, ziua virfului. Si toate au fost bune si la locul lor. . Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
KILIMANJARO – ziua a 7 a
Ce dimineata de ziua a 7 a !
Urma odihna, o asteptam, cu gindul la camera din Arusha, la dusul rece , dar dus adevarat, cu gindul al o saltea buna si un pat adevarat, la o cafea – cafea , la o masa – masa, la un scaun – scaun! Eram aproape de starea lui Topirceanu, cu gindul la civilizatie, la ….
strada-ngusta
Unde gusta
Omul viata mai din plin
Nu urma odihna pentru ca mai aveam de coborit 6 ore cu rucsacul in spate, dar erau ultimile 6 ore dupa 6 zile de mers in conditii solicitante, cel putin, dar gindul ca am reusit sa facem summitul african si ca vom ajunge la hotel in seara asta facea sa nu mai conteze cele sase ore.
Nu prea au fost usoare, cum nici una nu a fost usoara , am ajuns din golul alpin in padurea tropicala, cu umezeala ei. A mai venit si o ploaie scurta, dar destul de nepotrivita pentru noi, pentru ca a facut din lutul acela rosu un adevarat derdelus. Abia ma puteam ajuta de betele mele, se alunca exact ca pe un patinoar. Nu mai aveam multe portiuni prea inclinate, dar, chiar si asa, acolo unde era o inclinatie , cit de mica, era un calvar sa cobori. Erau portiuni pe care le-as fi urcat mai dgraba, decit sa le cobor. Dar troaca aia de Toyota nu urca pina la noi si ne astepta la cealalta poarta a muntelui.
Am ajuns la Finish !
Gata, s-a terminat !
Ce rece era berea pe care nu avea cum sa o cheme altfel: Kilimanjaro. Nu ma intrebati de gust, era rece si scumpa ! 2 dolari pentru noi, turistii !! Apropo, nu am vazut nicaieri un pret afisat in nici un magazin, nici unul. Treaba lor, fiscul lor !
M-am aruncat in scaunul autobuzului si am respirat adinc.
Eram fericit si obosit
30 de minute de dus. Am primit alta camera si aveam apa calda. Ce dus !
Ce somn !
Am ajuns la Arusha.
Ce-o fi insemnind Ausha asta !
Multumiri speciale echipei de ghizi si porteri a lui Josiah MollelJosh . Oameni superbi !!! Chapeau !!! Nu am cuvinte de prezentare a acestei echipe. Gaseam seara, pe frig, in cortul unde luam masa, masa pusa, inclusiv cu servetele pregatite intr-un fel de un bun restaurant, in forme frumoase! Bravo lor si respect !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here