In copilărie, ţineam toate posturile de peste an. Nu ştiam de ce, dar ştiam că aşa e bine şi posteam odată cu părinţii, pentru care respectarea postului era… sfântă. Acum, postul într-o familie nu mai e o tradiţie, şi-a schimbat regulile, într-o schimbare a mentalităţilor, chiar fără abandonul credinţei. Ba mulţi chiar redescoperind credinţei sensuri pe care destui dintre noi nu le percepeam la alte vârste.
Trăim într-o altă cultură a alimentaţiei şi, implicit a conceptului de „post”, care văzut din unghiuri diverse, într-un orizont foarte larg. Teorii în privinţa postului au emis atât clericii cât şi laicii, cu argumente pro şi contra, de la imperativul postului la contestarea lui. Credincioşii adevăraţi, practicanţii, cum li se mai spune, nu ţin seama de teorii, postind din convingerea intimă că postul este parte intrinsecă a credinţei lor.
Ce înseamnă însă a posti? Pentru cei mai mulţi, postul e privit în relaţie cu alimentaţia, ceea ce este o gravă eroare. Pentru că înlocuirea unei mese obişnuite, cu carne, cu o masă fără carne, dar compensată cantitativ până la dublare, e doar în aparenţă post. Un înalt cleric afirma chiar că mai degrabă a postit cel care n-a putut să mănânce decât o bucată de carne, decât cel care s-a îndopat cu două mâini cu mâncare…de post. A posti nu înseamnă doar a înlocui un regim alimentar animal cu un regim alimentar vegetal. Ar însemna astfel să-i considerăm pe vegetarieni cei mai mari postitori. Regimul vegetarian e o simplă opţiune alimentară, în legătură sau nu cu nişte exigenţe/restricţii legate de sănătate. Nici curele de slăbire n-au nici o legătură cu postitul, dacă ele se reduc la atât, dacă nu se pun în acord cu restul comportamentului unui credincios, cu trăirile religioase.
Încerc să simplific, pentru subiectul postirii e foarte vast, şi să reduc lucrurile la un cuvânt: înfrânare/cumpătare în toate. Cu o singură excepţie: rugăciunea, care trebuie să sporească. A acuza noile condiţii sociale postmoderne ca un obstacol în calea postului e un mod ipocrit de-a recunoaşte abandonarea unuia dintre parametri esenţiali ai credinţei.
Dar şi pentru astfel de scuze au sărit în ajutor comercianţii, care din spaima de a nu-şi pierde clienţii şi câştigurile, au umplut galantarele cu mâncare… de post. Ceea ce e pragmatism comercial pentru unii, pentru credincioşi este un sprijin serios în a-şi putea respecta convingerile, fără a trebui să facă eforturi de aprovizionare foarte mari. Totodată, postul nu e un regim al înfometării. Nu este un timp al încrâncenării, al sentimentului sacrificiului, ci e al înseninării, al unei întăriri tainice. El nu e o… „pedeapsă”, ci o asumare a unei trăiri de reverberaţie, o regasire a sinelui.
Rubrica realizata de dr. Ioan MIRON, medic primar de familie si doctor in stiinte medicale.
