Oraş natal

Această asociere de cuvinte apare în mai toate limbile şi ea nu necesită explicaţii. E vorba de o urbe, un oraş , sau chiar o metropolă, în care (pur şi simplu) te-ai născut.

Fenomenul naşterii face parte din acea categorie de fapte şi expresii care se înţeleg fără prea multă vorbăraie.

Te-ai născut unde te-ai născut şi cu asta basta.

Uneori, foarte foarte rar, nu e chiar aşa. Se cunoaşte cazul unui cuplu de gemeni, care prezintă o situaţie cu totul specială, aş zice deadreptul paradoxală, dacă nu supranaturală, chiar mistică. O privire aruncată pe actele de naştere ale celor doi gemeni va descoperi că unul se născuse la Bucureşti, iar celălalt la….Paris! La Paris si nu la Otopeni, sau la Săftica, ceeace ar mai putea primi o explicaţie, legată de nişte circumstanţe neobişnuite, bizară dar totuşi verosimile, care a determinat mutarea urgentă a parturientei dintr-o maternitate în alta. Dar de la Bucureşti la Paris?! A propos, gurile rele spun că unul din băieţi, poposit într-o ţară străină şi devenit foarte cunoscut în lumea lui, găsi de cuviinţă să-şi schimbe locul naşterii şi să-l deplaseze altundeva, într-o localitate celebră, mai “şic”, şi în felul ăsta să se depărteze de adevărata sa obârşie. Mie personal explicaţia mi se pare credibilă, dar mi-ar mai trebui nişte amănunte legate de procesul schimbării de mai sus, cu alte cuvinte care e mecanismul care-l convinge pe funcţionarul de la primărie să vină în întâmpinarea dorinţelor unui simplu cetăţean. Sau omul în cauză nu era un simplu cetăţean şi atunci treaba devine nu numai probabilă ci deadreptul posibilă.

Dar să ne reîntoarcem la noţiunea de oraş natal. Am certa senzaţie precum că puţinii cititori care au avut răbdarea să ajungă la acest pargaraf au dreptul de a primi o explicaţie, care să justifice alegerea unui subiect pe cât de banal pe atât de neimportant.
Ei bine, stimaţi cititori, în cazul meu vă înşelaţi profund.

Eu personal m-am născut la Iaşi, la doi paşi de palat, adică chiar pe strada Palatului.. Dacă amintirile mele sunt corecte şi poveştile răposatei mele mame la fel, eu m-am născut în maternitatea unui cunoscut mamoş ieşean, şi naşterea mea a decurs perfect normal. Dar aici e nevoie de o paranteză, După spusele mamei chiar aşa trebuia să fie. Doar mama era farmacistă şi ştia ceva medicină. Dar aici intervine “depoziţia” răposatului meu tată, medic de meserie, care pe când învăţam de zor pentru examenul de obstetrică-ginecologie în anul VI, îmi dezvălui că eu de fapt mă născusem cu placenta praevia, deci puteau să apară complicaţii serioase, zicea tata, care nu pierdu ocazia pentru a verifica cunoştinţele de carte ale fiului:

-Tu ştii ce-i aia placenta praevia?

Răspunsul meu, precum că e vorba de o locaţie anormală a placentei, aproape de colul uterin, situaţie care poate pune în pericol cele două vieţi, şi a mamei şi a fătului, îl satisfăcură pe deplin pe mentorul meu, cel care mi-a fost nu numai părinte dar şi îndrumător şi sfătuitor o bună parte a vieţii mele extrauterine (sâc!).

Deci după toate definiţiile, Iaşul e oraşul meu natal.

Şi acum o întrebare: ce înseamnă pentru un om noţiunea de oraş natal, în afară de simplul fapt că numele acestuia, al oraşului, apare pe certificatul de naştere. De fapt nu numai acolo, pentru că –de exemplu- de fiecare dată când sunt nevoit să completez un formular, cum ar fi cel necesar înaintea primirii cheii unei camere de hotel, sunt obligat să menţionez, printre altele, oraşul natal. Bine înţeles că în România n-am probleme, Iaşul e Iaşi şi totul e clar. Dar cum ortografiezi Iaşi în engleză, sau în franceză, sau chiar în ebraică?! În ebraică e chiar caraghios, pentru că nu ştii dacă trebuie introdus un alef printre celalalte litere, sau nu. În engleză nedumerirea e alta, scriu cu Y sau cu I, şi cum marchez “ş”-ul, ca un s sau sh ?!

Cu alte cuvinte viaţa unui om născut la Iaşi nu e deloc simplă atunci când individul devine un globe-trotter, şi-şi perindă corpul şi catrafusele prin diverse colţuri ale lumii.

Acastă soartă poate fi acceptată, cred eu, cu relativă uşurinţă şi înţelegere, de un individ get beget din Iaşi.

Dar la mine problema (iarăşi!) e mai complicată şi imediat veţi vedea că eu n-aş trebui să fiu obligat să mă lupt cu vicsitudinile legate de numele locului naşterii mele.

Şi asta pentru că la mai puţin de trei săptămâni după naştere, mama şi copilul (adică eu) au părăsit Iaşul şi ne-am întors acasă , adică 123 km la sud de capitala Moldovei reunite (pe vremea aia!), şi anume la Buhuşi.

Buhuşi. Ce paranteză, lungă ca o zi de post, mi-a trebuit ca să ajung la miezul povestirii mele! Pentru că de fapt ceeace vroiam eu era să scriu despre Buhuşi, o adevărată urbe moldoveană, aflată la 24 km de Bacău şi 36 km de Piatra Neamţ (şi cu toată această diferenţă în favoarea Bacăului Buhuşul a făcut parte zeci de ani din judeţul Neamţ!).

Dacă se poate enunţa o frază simplă, cum că oraşul natal se confundă cu oraşul unde ţi-ai petrecut copilăria, atunci cred că fără prea multă reţinere pot declara că oraşul meu natal e de fapt….Buhuşul.

Acolo am deschis pentru prima oară ochii, în adevăratul înţeles al cuvântului, de acolo provin primele mele amintiri, acolo am avut primii mei prieteni de joacă, acolo am învăţat să scriu şi să citesc, acolo am primit primele noţiuni de limbă ebraică şi până în ziua de azi cred că singurul oraş pe care l-am cutreierat dintr –un capăt în altul fără să “scap” o stradă sau o curte sau o clădire a fost Buhuşul.

Şi atunci vă întreb eu pe Dvs, oare cele de mai sus nu răspund la definiţia de “oraş natal”?!

Ideia de a scrie despre oraşul meu (“natal”) Buhuşi nu provine dintr-un coşmar nocturn sau o ideie aiurită de om în vârstă, ci de pe urma unui eveniment petrecut acum doar câteva zile.

Dar înainte de toate o precizare.

Buhuşul era cunoscut pe vremuri pentru două realităţi, complet diferite una de alta, dar care amândouă la un loc au adus faima acestui orăşel care pe vremea mea număra mai puţin de 10.000 locuitori.

Jos “la fabrică” se afla (şi încă se mai află) combinatul de postav, o fabrică cu nu mai puţin de 5000 muncitori (unele surse pomenesc cifra de 7000 sau chiar 10.000 in anii de apogeu), o bună parte veniţi din satele alăturate, şi condus din punct de vedere profesional de o grupă de ingineri şi tehnicieni, majoritatea aciuiţi pe acolo, între cele două războaie, mulţi veniţi din străinătate.

A propos, azi această superbă întreprindere industrială e în totală degringoladă, numărul salariaţilor (cel puţin aşa am găsit în sursele cercetate) s-a redus la mai puţin de 100 (!) şi viitorul ei e mai mult decât sumbru.

Sus pe deal se afla centrul comercial, cu trei străzi în formă de T , şi la capătul uneia din ele domnea, trona, străjuia curtea rabinului din Buhuşi.

Fabrica şi rabinul!

Iată cele două mari raze de soare pe cerul Buhuşului copilăriei mele.

Se pot scrie (şi s-au scris) tomuri despre celebrul rabin Friedman din Buhuşi. Eu nu sunt istoric şi cu atât mai puţin doct în materie de iudaism şi religie.

Dar pentru mine Rabinul (cu R mare) din Buhuşi reprezintă un punct de imensă însemnătate în formaţia mea de om. De om şi nu de intelectual, de om şi nu de medic. De om….

Relatările tatălui meu despre frecventele sale întâlniri cu Rabinul (tata era medicul său curant) conţineau mai toate amănunte despre discuţiile dintre un om profund religios cu un partener de conversaţie (tata) , ateist convins , venit dintr-o familie care din anul 1870 n-a mai avut un membru care să ducă o viaţă religioasă.

Toate amănuntele aduse de la curtea rabinică mi-au rămas adânc întipărite în minte.

Un rabin şi un ateu?! Da, dar nu un oricare rabin (despre asta am mai pomenit) şi nici un oarecare ateu. Pentru că tatăl meu poseda limba ebraică cu toate dedesubturile ei, ceeace ce i-a permis dealungul vieţii să studieze “cartea evreiască”, s-o aprofundeze, să-şi însuşească toate noţiunile şi preceptele religioase, fără însă a fi nevoit să şi le respcte.

Conversaţiile dintre cei doi bărbaţi au purtat (din câte am înţeles) o amprentă de intelectualism împins la extrem, de filozofie iudaică în care tradiţia, istoria si religia se împleteau şi ofereau celor doi “oponenţi” un splendid cadru de schimb de opinii, nu cu scopul de a convinge unul pe altul, ci numai cu menirea de a asculta şi “cealaltă parte”. Pentru că marele merit al celor doi nu era numai erudiţia şi nici credinţa oarbă în precepte dinainte stabilite, ci această superbă deschidere intelectuală şi spirituală care permite un schimb de idei, de fapt de opinii complet diferite asupra unor subiecte cu caracter religios dar şi uman şi etic.

De atunci au trecut peste 80 ani. Urmaşii celor doi eroi ai paragarfului anterior nu au avut ocazia să se întâlnească, deşi ei locuiau în acelaş oraş, Bucureşti , şi apoi în acea mică ţărişoară numită Israel.

Dar cum spune românul ? Nu aduce anul ce aduce ceasul!

În urmă cu aproape un an am fost “descoperit” de credincioşii enoriaşi ai curţii rabinice buhuşene, actualmente situată în Bnei Brak. De fapt ar fi trebuit să ne întâlnim de mult pentru că eu lucrez de câţiva ani buni la spitalul din Bnei Brak şi practic eram vecini.

Până la urmă acest fapt a facilitat curţii rabinice decelarea urmaşului Drului Gurman din Buhuşi.

Şi iată-mă în Martie trecut, în seara de Purim, împreună cu soţia mea, la curtea Rabinului, nepotul aceluia care i-a căsătorit , sub baldachin, pe părinţii mei în anul 1937.

Cinci minute cu marele Rabin m-au aruncat într-o lume de mult apusă pentru mine şi mi-au creiat o stare foarte aproape de ceeace se numeşte nostalgia vârstei înaintate.

Iar întâlnirea cu nepoata Marelui Rabin Friedman şi mama actualului rabin , o parteneră de joc în copilăria mea buhuşană m-a intors înapoi cu 65 ani şi a lăsat urme de neşters nu numai în memoria dar şi în inima mea.
Şi cum se spune în America?!

Din acel moment totul e istorie. Cu câteva luni în urmă , “aţâţat” de credincioşii de la curte, am început să lucrez în vederea unei întâniri a buhuşenilor la curtea din Bnei Brak.

Aşa se face că în urmă cu câteva săptămâni, a treia lumânare de Hanukah am aprins-o împreună cu mai bine de 20 foşti buhuşeni, în apartamentul marelui Rabin. S-a cântat, s-a mâncat, s-a râs şi s-au ţinut cuvântări.

Ceeace e însă greu de pus în cuvinte e atmosfera din acea seară şi mai ales răscoala sufletească pe care au mărturisit-o cei prezenţi.

Oraşul natal…..

Şi să mai spună cineva că există definiţii imbatabile pe lumea asta!

Prof. dr. Gabriel M. GURMAN

Omer, Israee, Decembrie 2012