Noaptea Sfântului Bartolomeu, oameni și animale

510

Diferența dintre oameni și animale? Animalele nu-i permit celui mai idiot să devină liderul haitei.” (Anonim)

Cioran este seducător. Unele dintre… sentințele sale aforistice au parfumul eternității. ,,Nenorocirea omului de astăzi rezultă din imposibilitatea unei viețuiri în prezent” (Reflexiuni asupra mizeriei”, în ,,Revelațiile durerii”, Cluj, Editura Echinox, 1990, p. 42), zice el. Nu-l prea poți contrazice nici atunci când spune că este îngrozitor de trăit printre oameni, dar imediat te întreabă  ce rost are să trăiești fără ei…

Eliminarea tânărului Mircea Eliade de la Universitate, ,,sub pretextul pornografiei”,  a fost considerată de Emil Cioran ,,o idee sinistră”. Atunci, în 1937, el îi așază la zid pe bătrânii universitari hărșiți în rele, care au decis această eliminare, aruncându-le mai întâi priviri sarcastice: ,,Ce caută un biet asistent onorific să tulbure cu ardoarea și inspirația lui somnolența plăcută, iluziile și suficiența unor oameni care stimulează viața?” (,,Crima bătrânilor”, în ,,Revelațiile durerii”, Cluj, Editura Echinox, 1990, p. 169). Apoi devine virulent: ,,Prăpastia dintre tineri și bătrâni a luat în România proporții nebănuite. Orice am face, ne izbim de indiferența, de ura sau de neîncrederea dictaturii reumatismului. Câtă vreme generația veche va mai putea respira, intoleranța ei alimentată de pasivitatea noastră, vom fi condamnați la o ratare continuă […] O noapte a Sfântului Bartolomeu printre anumiți bătrâni e singura salvare” (ibidem). Incriminând faptul că avem în fața noastră numai cadavre care vorbesc despre ,,idealuri”, Cioran extrapolează, argumentând, în ,,Imperativul discontinuității”, că și bătrânii din politică ar trebui să aibă aceeași soartă, ,,întrucât  de țara asta nu-i leagă decât averea personală, că pentru ei curba ascendentă a României este identică ascensiunii lor financiare” (,,Revelațiile durerii”, Cluj, Editura Echinox, 1990, p. 173). El pune la îndoială naționalismul generației politice vechi, o acuză pe aceasta de trădare, invocând și acum, simbolic, spiritul nopții Sfântului Bartolomeu, deși unii au interpretat această invocație ,,vulgar și material” (ibidem).

Unele dintre adulatele ,,sentințe” cioraniene și-au pierdut însă astăzi  din valoare… De peste 30 de ani, în spirit cioranian, am tot acuzat ,,dictatura reumatismului” din politica noastră, dorindu-mi cu voluptate un prim-plan al discursului tinerilor în acest domeniu.  Acest prim-plan a devenit realitate. Din păcate, este unul dezamăgitor. Dacă am calcula media de vârstă a membrilor ultimelor guverne, am putea aplauda infuzia de tinerețe. Numai că – vai! vai! vai! – este de-a dreptul deplorabil atunci când constați că tinerii au deprins sau deprind cu o viteză uimitoare toate năravurile reumaticilor politicii. Sau poate că aveau în gene aceste năravuri, fiind odraslele acestora. Corupția, amantlâcul, lipsa de profesionalism, sfidarea, discursul vid, aroganța, infailibilitatea afișată non-stop le sunt lipite de suflet și noilor politicieni. Ei intră în politică nu doar sprijinindu-se în mizeriile proptelelor, ci și fără un inventar de isprăvi durabile într-un domeniu anume. Dacă studiezi atent organigramele ministerelor, și nu numai, aruncând ochii peste C.V.-urile acestora, peste ițele de rubedenie, afaceri și budoar, descoperi un fel de organizații cu pronunțate ecouri de Cosa Nostra, în vreme ce în  fața tinerilor cu adevărat performanți și cu minunate caractere sunt ridicate bariere de netrecut către managementul politic național. Este nevoie de o noapte a Sfântului Bartolomeu chiar și printre mulți dintre tinerii de astăzi care-și zic politicieni?

De-o vreme sunt pur și simplu robit de zisa Anonimului care-mi vorbește despre diferența dintre oameni și animale: ,,Animalele nu-i permit celui mai idiot să devină liderul haitei”. Mă gândesc apoi și la ce îmi spune Mark Twain: ,,Cetăţeanul care consideră că veșmintele politice ale comunității sale s-au ros şi, totuşi, păstrează tăcerea şi nu se agită pentru a-i da un nou veșmânt, acela este un cetățean necredincios, un trădător. Nici măcar faptul că el ar crede că este singurul care vede decăderea nu-l scuză…” (,,Un yankeu la curtea regelui Arthur”, București,  Editura Licorna, 1990, p. 86).

Ion Fercu – Deșteptarea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here