Iubirile lui Eminescu

5.485

eminescu

O IUBIRE ETERNA MIHAI EMINESCU SI VERONICA MICLE

„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austro-ungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări.

În perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei. De fapt, căsnicia Veronicăi cu Ştefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani. Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui.

În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare, din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti. În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit, în societate, vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881, relaţiile dintre ei se vor răci.

Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des.

În 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Poetul a fost tratat la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, . A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. Târziu. În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu.

La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamna din Moldova, aseza pe pieptul poetului o cununa de „Nu-ma-uita”. Doamna era, fara indoiala, Veronica Micle.

Veronica Miclea s-a retras la manastirea Varatec.

La sfarsitul vecerniei, aproape de miezul noptii, calugaritele de la manastirea Varatec au ramas nemiscate. Clopotele bisericii incepusera sa bata rar si funebru, a moarte. In casa cu etaj a maicii Fevronia Sarbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viata in a cincizecea noapte scursa de la trecerea in nefiinta a lui Mihai Eminescu.

Suntem in 4 august, 1889. O agonie de douazeci de ore punea capat unei vieti de 39 de ani. O viata care fusese, cum insasi poeta o definea, „o complicare ciudata de intamplari, de fericiri care nu m-au fericit”. Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 3 spre 4 august, cu „lacomie hotarata”. Era o sinucidere pregatita din timp.
Iunie 1882.- scrisoarea lui Mihai Eminescu catre Veronica Micle –

A plâns scriind-o.
Îngerul meu blond,
Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc .

Dr. Ioan MIRON, medic primar de familie si doctor in stiinte medicale

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here