Somnul este esenţial vieţii. Animalele de laborator private de somn au murit. Furnicile nu dorm niciodată. Cu toate acestea, în zorii zilei, ele se întind asemenea oamenilor, pentru a se dezmorţi. Nici oamenii nu par să fie imuni la efectele lipsei de somn care le ameninţă traiul. Un sondaj realizat de American Cancer Society concluzionează faptul că oamenii care dorm mai puţin de 6 ore pe noapte sau care dorm mai mult de 9 ore, au avut o rată a morţii cu 30% mai mare decât cei care dorm în mod obiţnuit 7 – 8 ore.
Chiar şi cei care au dormit mai puțin de 6 ore şi, în general, nu au avut probleme de sănătate, au avut o rată a morții de 1,8 ori mai mare decât cei ce au dormit „normal”. Există şi oameni pentru care patru sau cinci ore de somn zilnic reprezintă odihna ideală.
Ei par a fi admiratorii lui Edgar Allan Poe, cel care exclama: „Somnul – acele infime crâmpeie de moarte. Cât le detest!”… Campionul marilor insomniaci pare a fi miliardarul Donald Trump, care doarme numai trei ore pe noapte. Chitaristul de la Rolling Stones, Keith Richards, a bătut odată toate recodurile de insomnie, rezistând fără să doarmă nouă zile la rând, după care a căzut brusc din picioare şi şi-a rupt nasul.
Madonna doarme patru ore pe noapte, cu toate că şi-ar dori să doarmă ca un om… normal. Ea suferă de insomnie cronică şi dă vina pe faptul că este „dependentă de muncă, este cântăreaţă, artistă de film şi mamă, toate într-una şi aceeaşi persoană”. Winston Churchill a supravieţuit cu patru ore de somn pe noapte, în timpul războiului, dar se spune că trăgea câte un pui de somn după-amiaza. Fostul şef al CIA, David Petraeus, doarme tot patru ore pe noapte. Celebrul pictor Leonardo Da Vinci se înscrie şi el în galeria faimoşilor insomniaci, obişnuit să nu doarmă mai mult de cinci ore pe noapte.
Problema celor care dorm puţin a fost readusă în actualitate după moartea celebrului premier britanic Margaret Thatcher, supranumită şi „Doamna de Fier”, renumită şi pentru faptul că dormea doar patru ore pe noapte. Având o capacitate de muncă formidabilă, Thatcher îşi ţinea de multe ori până la 2-3 dimineaţa colaboratorii din echipa ministerială, atunci când avea ceva important de lucru, iar la ora 5, ea era deja trează şi îşi începea ziua ascultând emisiunea „Farming Today”, după cum a povestit Bernard Ingham, fostul ei secretar, citat de BBC. De asemenea, unul dintre cei mai buni prieteni ai baroanei, lordul McAlpine, fost trezorier al Partidului Conservator, a dezvăluit că Thatcher „lucra până în seara Crăciunului”.
„Când alţii se duceau la culcare, ea se apuca să lucreze”, a mai spus McAlpine. În cartea „Doamna de Fier”, biograful ei, John Campbell, scria că această rutină – culcatul târziu, trezitul devreme – a făcut din ea „cea mai bine informată persoană”.
Succesorului ei în funcţie, John Major, i-a venit foarte greu să se adapteze când a preluat funcţia, deoarece „a găsit un personal civil obişnuit cu un premier care nu dormea aproape niciodată, iar Major obişnuia să doarmă 8 ore pe noapte”.
Cu acest regim, Thatcher i-a exasperat, probabil, pe mulţi dintre colaboratorii ei. Chiar şi soţul ei, foarte înţelegător de altfel, şi-a ieşit odată din fire şi i-a spus pe un ton autoritar: „Femeie, la culcare!”… Şi fostul preşedinte american, Bill Clinton, pierdea nopţile. Lucra până târziu şi dormea patru, cinci ore pe noapte. În romanul „Un veac de singuratate”, al lui Gabriel Garcia Marquez, în ţinutul ciudat Macondo, oamenii nu pot dormi, dar nu resimt niciun disconfort fizic din această cauză. Singurul lor stres este generat de nevoia acută de a visa…
Gândindu-mă la aceşti insomniaci, mă întreb mereu dacă există actuali sau foşti parlamentari români insomniaci. După sforăitul din Parlament, nu cred că s-a rătăcit vreun insomniac pe-acolo. Acestora le este mai curând specifică hipersomnia, un exces de somn care diferă de cel normal prin durată, profunzimea și bruscheţea apariţiei. Cel puţin aşa vedem la televizor. Ce-i drept, în campaniile electorale aceştia nu prea au somn; dar recuperează între două campanii…
