Ierți dar nu uiți

2.107

miron
“Ierti, dar nu uiti” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem după fiecare trântă pe care o luăm, convinşi că neuitarea inseamnă maturitate şi că dacă aruncăm la îngrămădeală în traistă toate relele care ni s-au făcut şi le purtam cu noi la fiecare pas în lume, atunci nimeni nu are cum să ne mai atingă vreodată. Asta ne-o spunem, convinşi că nu am pus nimic la suflet, ci doar am adăugat încă o lecţie învăţată din cartea vieţii, fără să ne dăm seama că strângem în inima noastră atâtea vechituri, încât într-o zi n-o să mai putem deschide uşa să poftim pe cineva acolo. Oare ierţi cu adevărat, dacă nu poţi să uiţi? Cum poţi să spui că ai iertat, dacă nu eşti în stare să te mai uiţi la omul acela ca înainte, dacă duci cu tine neuitarea la fel cum un deţinut poartă un lanţ cu bilă, condamnat să nu se mişte niciodată din loc? Şi de ce ai spera la un nou început când ştii că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel? E ciudat să te întâlneşti cu cei care au făcut parte din viaţa ta la un moment dat şi să îi priveşti acum ca pe străini. Te întrebi când şi de ce, încerci să-ţi dai seama cum s-a ajuns aici şi ce ai fi putut face altfel. Chiar poţi să ierţi, dacă nu uiţi? Şi mai ales, eşti un om rău pentru că nu poţi să uiţi?

Eu nu cred în a doua şansă. Cred că cei care te rănesc o dată o vor face şi a doua oară atâta timp cât le dai ocazia. Nu cred în a doua şansă şi cu toate aceasta de multe ori ajung să o ofer, pentru că oricât de cerebral aş fi ca om, raţiunea nu are nici o şansă în fata afectului. Şi de multe ori nu îi iertăm pe cei care ne-au greşit, ci doar ne mai acordăm nouă şansă de a încerca încă o dată în numele unor momente frumoase din trecut, pentru că suntem naivi în speranţa că le-am mai putea trăi încă o dată. Dar există oameni care te rănesc atât de tare, încât pur şi simplu pe ei nu vrei să îi mai ai în preajmă. Lor pur si simplu nu poţi să le mai dai ocazia să te lovească din nou; spui că nu îi urăşti, nu le porţi resentimente, eviţi pe cât posibil să vă întâlniţi, iar dacă îi întâlneşti pe stradă poţi să le zici “bună” din politeţe după care întorci capul pentru că nu îi mai poţi privi, însă singurul lucru pe care îl doreşti de la ei este să stea cât mai departe de tine. Dacă ai avea ocazia să le faci rău, nu le-ai face, dacă ţi s-ar oferi şansa să le întorci loviturile, nu ai lua-o. Tot ce vrei e… nimic. Paradoxal, ajungi să fii implacabil tocmai cu cei care cândva au însemnat cel mai mult pentru tine. De ce? Nu ştiu. Poate că asemenea celor supuşi la chinuri groaznice ajungi în cele din urmă să fii nepăsător pentru că nu ar fi posibil să ţi se facă un rău mai mare, poate că ai fost lovit atât de tare încât ţi-a amorţit sensibilitatea, iar întâlnirea cu cei care ţi-au greşit cândva nu îţi mai provoacă acum nici măcar o tresărire. Poate…

Sunt oameni care se exteriorizează, care vorbesc, ţipă, lovesc, oameni care bat cu pumnul în masă şi dau din picioare, cei care azi îşi strigă durerea în gura mare fără nici o reţinere pentru că asta îi vindecă, iar mâine îşi spun zâmbind amar “Ei, şi ce dacă?” şi sunt pregătiţi să meargă mai departe. Dar oricât de zeu ai fi, vine momentul în care pur şi simplu nu mai ai putere să faci asta, când în blocaj emoţional durerea devine oboseala şi apatie, iar unica opţiune care îţi mai rămâne este să pleci pentru ca asta e singurul lucru uman pe care îl mai poţi face pentru tine. Treci podul, după care îi dai foc, te ridici şi te duci unde vezi cu ochii fără să mai laşi vreo cale de întoarcere. Există, însă, oameni pe care de acum nu pot să îi mai priveşti în ochi, pentru că ai trecut podul purtând bagaje grele după tine.

“Ierti, dar nu-i uiti” – pe cei care te-au iubit si te vor iubi mereu Dumnezeu si parintii tai.

Dr, Ioan MIRON, medic primar de familie si doctor in stiinte medicale.

1 COMENTARIU

  1. Iertarea nu este consecinta uitarii. În plus, memoria este o functie a spiritului careia nu-i putem comanda ceea ce trebuie retinut si ceea ce trebuie uitat. Dar, tinând minte tot ceea ce memoria noastra retine, avem puterea sa ne comportam fata de fratele nostru ca si cum acesta nu ne-a jignit. În asemenea mod de comportare ne afirmam responsabilitatea crestina. Nu-i putem impune confratelui nostru sa uite greselile noastre, nu-l putem acuza ca nu e crestin daca n-a uitat greselile noastre, îl putem deplânge însa ca nu le poate ierta. Sigur ca, atunci când comportamentul unui om presupune minciuna,lipsa de repect, manipulare, etc., tocmai fata de cel cu care el merge pe acelasi drum, acel om si-ar dori sa nu mai vada fata celui care a constituit obiectul unui atare mod de comportare, sau sa-i vada o fata amnezica. Ochii aproapelui sunt propria noastra oglinda.Crestinul iarta dupa modelul lui Dumnezeu care iarta, nu uita. În iertare se afirma virtutea barbatiei crestine, în uitare se afirma slabiciunea, iar în falsa uitare, ipocrizia.În calitate de crestini, trebuie sa iertam slabiciunile confratilor nostri care ne aduc suferinte, nu pentru ca ei au dreptul la iertare, ci din consideratie fata de Împaratul care ne-a iertat si ne iarta fiecaruia toate, din necesitatea de a-l birui pe satana, din pretuirea fata de chipul lui Dumnezeu.
    Ne iertam unii pe altii pentru ca toti avem slabiciuni. Ne iertam pentru ca Dumnezeu ne-a iertat si ne iarta. Ne-a iertat si ne iarta prin jertfa lui Hristos, proslavit, dar si continuu în stare de jertfa. Pentru iertarea tuturor El s-a jertfit pe Cruce, pentru iertarea fiecaruia în parte el sângereaza. Pentru iertarea pe care ne-o dam unul altuia se bucura, în ciuda faptului ca în fata Tatalui ceresc sângereaza pentru toate greselile noastre. Iertarile pe care ni le dam unii altora reduc sângerarile lui Hristos, la fel si efortul fiecaruia dintre noi de a da cât mai putine ocazii semenilor nostri si lui Dumnezeu de a ne ierta. Iata de ce iubirea trebuie sa fie lucratoare prin mila si iertare. Angy

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here