Geo de la Casa de Cultură

3.261

Pe Geo Ferlușcă de la Casa de Cultură din Buhuși îl cunoaște toată lumea din țârg. Născut în Buhuși, crescut aici, a învățat la fosta Școală Generală 4 și la fostul Liceu Industrial Textil, a lucrat la Stofe Buhuși și este un susținător înfocat al echipelor de handbal de fete din localitate. Nea Geo, cum îl strigă buhușenii, a călătorit foarte mult în țară, dar, după cum susține, crede că este singurul om din oraș care nu a fost niciodată în străinătate. În continuare vă propunem să citiți o mică parte din povestea unui simplu om, a lui Geo de la Casa de Cultură Buhuși, așa cum a povestit-o chiar el.

 

„E adevărat. Toată lumea mă cunoaște în Buhuși și de la Casa de Cultură unde, conform fișei postului, sunt muncitor calificat. Practic fac orice, începând de la curățenie, aranjat de scaune, mese și alte cele, în fine, orice. Atunci când vin spectacole, dacă este nevoie, mai asigur și o sonorizare sau lumini. Sunt unii profesioniști care vin cu de toate ale lor. Dar se mai întâmplă să asigurăm și noi, cu dotările pe care le avem, și ne descurcăm cum putem. Nu știu cât de bine reușim, dar, la nivelul nostru eu zic că e bine. Casa de Cultură din Buhuși are în dotare stație, mixer, boxe, microfoane, lumini de scenă și încercăm să le folosim cât mai eficient. Sunt unii care au pretenții prea mari, dar noi știm cât le putem oferi.

Astea sunt condițiile noastre cu care noi ne facem bine treaba. Dincolo de tot ce fac la Casa de Cultură eu susțin handbalul buhușean, acolo unde pentru o perioadă am fost și antrenor de portari. Handbalul a fost și rămâne sportul meu favorit pe care l-am și practicat o perioadă, la juniori, pe post de portar. Așa am și ajuns antrenor de portari la echipa noastră care a avut mai multe denumiri. De la HC Buhuși, cum s-a numit la reînființarea echipei locale prin 2000. Vechea «Textila» se desființase: n-au mai fost fonduri, jucatoarele au plecat, etc. Așa că au fost vreo patru ani de lipsă de handbal după care s-a început cu o echipă de junioare. Și acum tot juniori avem pentru că e foarte scump să ai echipă de seniori.

Apoi, din 2000 până prin 2004 a fost o echipă, după care, în 2007, la inițiativa Primariei, a luat ființă HC Buhuși. Pentru că mă cunoșteam cu președintele clubului de atunci și cu antrenoarea, m-am dus să-i ajut. Am avut o perioadă când a mers bine și chiar am avut rezultate. Acum nu mai fac parte din niciun staff, dar nu pot să stau departe de sală. Așa că mă ocup de tabela de marcaj. Țin scorul. Acum avem cinci echipe de junioare, I, II, III, IV și V, de la 8-9 ani, până la 18-19 ani. Și fotbal este în oraș. Sunt vreo două echipe, dar nu prea știu despre ei. Dar eu tot cu handbalul…

Am mers cu echipele și în deplasări. Le făceam poze și filmări. Am la casete și poze…! A fost o perioadă când nu le băga nimeni în seamă pe fetele astea. Doar eu le făceam filme și poze și le mai puneam pe internet. Se bucurau neamurile și rudele lor plecate prin lume că le vedeau. Pentru că sunt foarte mulți care sunt plecați în străinătate. Mai ales de când s-a desființat fabrica… Eu cred că aproximativ 60-65% din cei care pot munci și pot face munci calificate sunt plecați din țară. Cei mai mulți sunt în Italia, Germania, Franța, Anglia, Irlanda… peste tot.

Pe mine nu m-a tentat niciodată să plec. De altfel, eu n-am ieșit niciodată din țară iar lumea largă o știu foarte bine din cărți și de la televizor. Pe mine mă cunoaște lumea pentru că am avut multe contacte aici, la Casa de Cultură. Dar nu cu toți am relații de prietenie. Eu sunt angajat la Casa de Cultură, cu carte de muncă, din 2003. Dar, fiind la Sindicatul Liber al salariaților de Stofe SA Buhuși, am avut mereu tangențe cu Casa de Cultură. Am lucrat la «Stofe» din 1985 până în 1998 când am fost lichidat de fostul director de atunci, pentru că eram «revoluționar». Dar nu mai comentez, că a trecut. Apoi mi-am continuat activitatea la Casa de Cultură, pe unde se putea. Magazioner…nu eram plătit sau primeam câte o bonificație foarte mică în comparație cu un salariu, dar asta era și am mers înainte. Așa sunt eu. Dacă ar fi să spun ce-mi doresc eu pentru orașul meu…

Cred că în primul rând aș vrea să văd toată lumea mulțumită și fericită, că toți și-au împlinit ceea ce și-au dorit. Sunt foarte multe… Orașul ăsta, în urmă cu 40 de ani era supranumit «orașul florilor». Dar să nu uităm condițiile de atunci. Cred că totul ține de oameni. Doar noi putem rezolva totul împreună. Numai că oamenii nu mai sunt ca înainte și e mare păcat. Eu mă încăpățânez să cred că într-o bună zi va fi bine. Dar nu trebuie să stăm cu mâilnile în sân.”

sursa: desteptarea.ro

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here