S-a scris mult și se va mai scrie despre 23 August la București … dar ce s-a întâmplat, în clipele acelea… la Buhuși, nu prea știm.
Isac Margulius, gazetar apreciat și redactor al postului de radio din București, în epoca de după cel de al Doilea Război Mondial, a emigrat în Israel în 1968, colaborând în presa de limbă română, în special la „Revista mea”. În 1970 a fost angajat redactor la postul „Europa liberă”, iar în 1975 la BBC din Londra. Margulius a murit, răpus de o boală incurabilă la 1977. În amintirea sa reproducem acest articol scris la Londra în 1975.
BUHUȘI – 23 august 1944
Armistițiul din vara anului 1944 a salvat România de la dezastru. Pe evreii din această țară i-a salvat de la moarte.
Analiza lui, semnificația și urmările sale, aparțin științei istorice. Deși licențiat în această știință, mă mulțumesc doar să evoc – ca martor ocular – fierbintea vară ’44 și „miezul” ei: 23 August.
Odinioară Buhușul era cunoscut prin fabrica sa de postav și rabinul din localitate. Sînt mulți ani de cînd pentru evreii de acolo, războiul a luat sfârșit. Și odată cu el coșmarul represiunilor naziste. De fapt, acest coșmar era mai degrabă al viitorului. Buhușul evreiesc plătise tributul românizării forțate, al muncii obligatorii, al deportărilor în Transnistria și în lagărul de la Tg. Jiu: cîțiva comuniști, un negustor care refuzase o contribuție cerută de șeful poliției, un altul pentru că în biblioteca fiului său fusese „descoperit” romanul lui Stendhal cu titlu subversiv Roșu și negru! Dar se putea merge la cinema, la spectacolele de matineu, ba și la teatru; căci impresarii diferitelor trupe condiționau includerea orășelului în turneu de ridicarea interdicției de circulație seara, pentru că evreii alcătuiau publicul cel mai numeros și mai bun. Partidele de poker își continuau cursul seară de seară, cu aceiași parteneri din „high life”-ul local. Uneori participa și primarul – legionar notoriu – care dimineața răsturna cu cizma, bidoanele țăranilor surprinși că vînd lapte la evrei, iar seara sorbea din cafeluța „jidovcuței” gazde.
Pentru cei lucizi, însă, această „dolce vita” nu era decît anticamera morții. Emisiunile radiofonice londoneze și relatările unor militari români întorși din Ucraina, dezvăluiau – deși încă nu în întregime – exterminarea sistematică a evreimii în teritoriile ocupate de naziști, în est ca și în vest. Era clar că, învingătorii, aceștia ar fi aplicat și în România „soluția finală”. Și tot atît de clar era că ar fi făcut-o și din răzbunare, în cazul unei îngrîngeri (așa cum s-a întîmplat în Ungaria, inclusiv Transilvania de nord, în ultimele trei luni ale războiului). Alternativă dublu tragică, pe care avea s-o rezolve, fericit, armistițiul de la 23 august 1944.
Pentru adolescentul care eram pe atunci, fiecare din anii dictaturii fasciste și ai războiului, a marcat o nouă etapă de umilință și spaimă.
În 1940, fusesem eliminat din liceu. La 21 ianuarie 1941, din dosul unei uși zăvorîte și baricadate, urmăream desfășurarea rebeliunii legionare. Casa mătușii mele, în care locuiam pe atunci, se învecina cu sediul comandamentului garnizoanei din localitate. Aici s-au întîmpinat mărșăluitorii cu torțe, soldați cu mitraliere în bătaie. Șeful legionarilor, Macovei, și-a desfăcut sumanul și cămașa într-un gest teatral: „Trageți fraților, trageți în carne de român!”
Dar cînd maiorul comandant a lansat somațiile de rigoare, vitejii în cămașă verde au făcut cale întoarsă. Iar bravul cîntec: „Căci tîlharii și jidanii / ne sug sîngele mereu…” nu mai ținea cadența pașilor…
În 1942, tata a fost nevoit să vîndă dormitorul unui țăran, iar eu biblioteca-mi unui orășan: aproape o mie de volume printre care cîteva la modă: Mătăniile, Rebeca, Leagănul pisicii, romanele lui Somerset Maugham.
În 1943, adolescenții și cei trecuți de 50 de ani au fost duși la Bistrița, să încarce prund. Într-un amurg, vardistul care ne supraveghea și-a amintit că a uitat ceva pe malul celălalt – tașca, pare-mi-se – și mi-a ordonat să i-o aduc. Am dat să mă descalț și să-mi suflec pantalonii, dar nu m-a lăsat. Vroia să trec apa așa cum eram. Și pentru că am ezitat, m-a pleznit cu vîna de bou peste gît de mi s-au umflat… vinele. Evident, n-am avut cui reclama.
1944. Cîțiva zeci de evrei buhușeni am fost trimiși în comuna Români, aflată la 8 kilometri, pentru munci necesare frontului. În fapt era vorba de zmulgerea buruienilor de pe marginea drumului unui drum vicinal, care nu prezenta nici un fel de importanță militară. De aceea, unii eram „ceruți” jandarmilor, care ne aveau în seamă, de către notabilitățile din sat și împrejurimi, pentru treburi domestice (contra unei remunerații, încasată de.. jandarmi). Eu am avut cinstea să fac parte din echipa care a zugrăvit casa popii.
Cu puține zile înainte de 23 august, căpătasem o învoire de 24 de ore. Era într-o duminică și ieșisem pe bulevardul care duce spre gară, locul de plimbare favorit al buhușenilor. Am dat acolo peste doi prieteni (unul dintre ei, Ido Samovici, locuiește azi în Ramat Gan) și ne-am întins la vorbă, fără a ne da seama că nesocotim o ordonață militară care interzicea evreilor să se strîngă în grupuri mai mari de două persoane. O patrulă a dat peste noi și… ne-a condus la jandarmerie. Un plutonier ne-a luat interogatoriul.
– În ce limbă ați cîntat, măi?
– În românește, am răspuns, înțelegând termenul „cîntat” în sensul de vorbit.
– Scrie, a ordonat el soldatului care bărea la mașină. Jidanii recunosc că au cîntat cîntece interzise, în limba română.
Degeaba am negat, am protestat. Ni s-au făcut acte de trimitere la Curtea Marțială. Tot ce a obținut Max Weizer, președintele de atunci al Comunității, a fost eliberarea noastră provizorie, părinții și Comunitatea garantînd că nu ne vom sustrage judecății.
Care n-a fost mai avut însă loc. Chiar a doua zi rușii au spart frontul de la Iași și trupele germano-române au dat bir cu fugiții. Eu m-am înapoiat la Români. Aici am aflat prin radio de semnarea armistițiului. În noaptea aceea, nici unul din evreii din comună n-a dormit. O unitate germană, staționată în apropiere, se retrăgea; nemții știau de existența noastră și ne temeam de un masacru. Mi-amintesc că împreună cu unchiul meu Iosif Hainovici, ne-am baricadat în casa țărănească unde ne era culcușul, cu cîte un topor în mînă, „hotărîți să ne vindem scump pielea”. Asta o scriu acum. Pe atunci mă rugam să nu fiu împins spre un asemenea act de vitejie și sacrificiu! Dar nemții erau grăbiți și mai aveau de furcă cu cireada de vite pe care o „rechiziționaseră”.
A doua zi dimineață, în cîteva căruțe închiriate în sat, am pornit spre casă. La o întretăiere de drumuri ne-a stat inima în loc, pomenindu-ne față în față cu un grup de ostași români cu armele în cumpănire. Încă nu se desmeticiră bine și nu știau contra cui să combată: a rușilor care înaintau sau a nemților care se retrăgeau. Dar cum noi nu eram nici unii, nici alții, ne-au lăsat să ne continuăm drumul. Aproape de intrarea în Buhuși, ne-am dat jos, căruțașii refuzînd să meargă mai departe. Am scurtat drumul printr-un lan de porumb, cînd în jurul nostru au prins să zboare gloanțele. Ne-am trîntit la pămînt. De fapt, se trăgea de pe dealurile din apropiere, dar ecoul (sau frica) ne dădea senzația că proiectilele șuieră la urechile noastre. Două ore mai tîrziu, în punctul numit Călugăra, am dat ochii cu primii ostași sovietici. Era o patrulă călare, de doi: unul înalt, slab, cu mustățile pe oală, celălalt scund și bondoc, aidoma lui Don Quijote și Sancho Panza. Imaginea a produs asupra noastră o cumplită dezamăgire: așa o fi arătând armata roșie, care a înfrînt cea mai puternică armată din lume? Imaginea s-a ameliorat – din punct de vedere militar – cînd în zilele următoare, pe șoseaua națională, s-a scurs grosul trupelor rusești înarmate modern și motomecanizate (cu vehicule în majoritate americane). Și s-a deteriorat din punct de vedere moral, cînd președintele comunității evreiești, amintit mai sus, și Frigure, cel mai bătrîn funcționar al primăriei, în numele autorităților locale, întîmpinîndu-i pe eliberatori la marginea orașului, cu tradiționala pîine și sare, un ofițer a rostit formula devenită apoi clasică „DAVAI CEASCI”, „eliberîndu-i” pe amîndoi de respectivele intrumente de măsurare a timpului.
Apoi la 24 august, în orele dimineții, un avion german a mitraliat centrul orășelului. Rafala aproape că a tăiat-o în două pe Malca Palutz, o fată de o rară frumusețe, în vîrstă de numai 19 ani…
Viața s-a întors la normal. Cele trei sinagogi au cunoscut un nemaipomenit aflux de enoriași la sărbătorile de toamnă, iar copiii au putut juca în liniște „în nuci” pe trotuare. M-am înscris la liceul din Bacău, urmînd să mă prezint la sesiunile extraordinare de examen special înființate pentru ca elevii evrei, care se pregătiseră între timp, să recupereze anii pierduți.
Într-o zi geroasă de februarie 1945, trenul necirculînd spre Bacău, am plecat într-acolo cu o căruță în care era transportat preotul Jigău, fostul conducător al organizației cuziste a județului Neamț. Popa mă cunoștea bine, studiase ebraica cu tatăl meu și mi-a oferit grijuliu șuba ca să nu răcesc. Înainte cu cinci ani, cînd venise la putere guvernul Goga-Cuza, îl auzisem cu urechile mele perorînd de pe treptele primăriei: „Piatră de piatră nu va rămîne din casele jidanilor!”
La curtea rabinului Friedman (unde se aflau o vastă livadă și cîteva pavilioane de locuit, goale) luase ființă un centru pentru tinerii sioniști din toată țara (Hahșara).
La întîi mai 1945, ei au defilat cu steagul alb-albastru, alături de tinerii comuniști și social-democrați. Printre primii din generația mea care au aliat, a fost grupul de la Hașomer Hațair (Carol Solomon, Sucu Friedman) care în anii războiului continua să se întrunească ilegal, discutînd despre marxism, ateism și sionism, Estera Silberman, Didi Weinstein, care au cunoscut calvarul Ciprului. Apoi au emigrat familii întregi. A fost prima reducere simțitoare a populației evreiești.
La finele 1968, cînd am părăsit România, Buhușii numărau doar vreo două sute de suflete (din cîteva mii, odinioară), dintre care jumătate înscrise pentru Israel; între timp mulți au și venit.
Salvîndu-i pe evreii buhușeni (și în genere pe cei din România) de la moarte, armistițiul de la 23 august 1944 le-a deschis poarta spre calea ce duce la singura și adevărata „soluție finală” a problemei evreiești: un stat propriu pe milenarul pămînt strămoșesc.
I. MARGULIUS
Londra, 23 August, 1975
l-am cunoscut pe itu margulis si pe tatal sau profesorul margulis oameni de valoare si cultura sofica rutner leibovici israel