Dragobete zis şi Dragomir, Iova, Iovan Dragobete, Cap de Primăvară – tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei milenare româneşti, un corespondent similar al divinităţilor antice ale dragostei şi naturii, precum Adonis, Eros, Telepinus, Osiris, Cupidon, Kupalo etc.
Legendele spun că ar fi băiatul Babei Dochia ( dar opusul ei pozitiv) şi cumnatul lui Lăzărică – un străvechi zeu al vegetaţiei şi că ar fi un tânăr voinic, frumos, iubăreţ şi bun, care inspira dragoste curată fetelor ( spre deosebire de Zburătorul – o semidivinitate erotică, un demon malefic care reprezenta sexualitatea trupească).
Dragobetele era similar cu Năvalnicu – un personaj similar din folclorul românesc, un tânăr iubăreţ, focos, înflăcărat, care năucea minţile fetelor şi nevestelor tinere şi pentru aceea Maica Domnului l-a pedepsit trasformându-l într-o plantă ce-i poartă numele, folosită la vrăjile de dragoste.
Celebrarea sărbătoririi Dragobetelui se făcea la sate în perioade diferite, de la zonă la zonă – în funcţie de ritmul împrimăveririi – 24 şi 28 februarie sau 1 şi 25 martie ( 24 februarie – sărbătoarea religioasă ortodoxă – Aflarea capului lui Sf. Ioan Botezătorul, de aici se crede că vine şi denumirea de Iovan; „25 martie – Buna Vestire şi Ziua Cucului”).
Ziua lui Dragobete – zeul dragostei, era sărbătorită în mod deosebit, în primul rând nu se ţesea, nu se cârpea, nu se lucra la câmp sau în ateliere deoarece: „cel ce lucrează atunci, circicăie ca păsările toată viaţa“. În schimb se făcea mare curăţenie în casă pentru a întâmpina cu bună cuviinţă pe Zeul Iubirii – Dragobete, care venea însoţit de zânele Dragostele, aducând sporul şi belşugul dar şi bucuria în case. O altă credinţă: Dragobetele este un flăcău iubăreţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat de ziua lui.
Gospodinele trebuiau să hrănească păsările curţii cu hrană specială, iar celor sălbatice le aruncau boabe de grâu, mei sau orz pe acoperişurile caselor. În această zi nu era voie să se taie păsări domestice şi nici nu se vânau sau blestemau cele sălbatice. Starea psihologică euforo-erotică a oamenilor, generată într-o oarecare măsură de împerechierea păsărilor, dar mai ales de primele semne ale primăverii, este semnalată de către N.Densuşeanu: “ o femei spune: că numai mâna s-o puie pe un bărbat străin în această zi şi va fi drăgostoasă bărbaţilor în tot cursul anului”. Fetele şi nevestele tinere strângeau zăpada netopită şi-şi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, ca să-şi păstreze frumusetea. Tot legat de această zi se făceau prevederi meteorologice sau existau superstiţii. Daca auzeai pupăza atunci erai harnic şi spornic tot anul. Dacă ploua, se împrimăvăra mai devreme şi vremea urma să fie frumoasă.
Din punct de vedere fizic „fluviul timpului“ curge neîntrerupt, în acelaşi ritm imperturbabil – el nu cunoaşte cascade, vârtejuri, sau stagnări de ape. Doar evenimentele importante între care intră şi sărbătorile tradiţionale, amplifică, colorează această scurgere monotonă a timpului. Ele marchează ciclurile naturii, momentele cheie, definitorii, ale vieţii şi istoriei unui popor.
Aceste sărbători tradiţionale sunt în cele din urmă forma de exprimare a condiţiilor determinante din punct de vedere istoric, etnic, geografic, social şi cultural, caracteristice pentru fiecare popor în parte. Ele îşi au rădăcina adânc înfiptă în contextul social şi religios al omenirii, sunt urme ale “subconştientului colectiv” şi sunt studiate de o întreagă serie de ramuri ale ştiinţei interesate de acest specific, cum sunt : Etnografia, Folclorul, Antropologia, Sociologia, Psihologia şi Teologia.
Dr. Ioan MIRON
