Ai să-mi mai vii, vreodată, toamnă?

Frunzele cad asemeni unor picături ruginii, iar eu zâmbesc şi alerg în mijlocul lor să le prind. Am mâinile întinse precum un copil fericit şi melancolic şi-mi place să le las să-mi ningă părul şi chipul… Toamna “are fulgi” umezi şi coloraţi…nişte palme cu nervuri de viaţă.

Undeva printre ele trăiesc câteva clipe ce ştiu încă să mai bată atât de frumos în pieptul toamnei şi al meu. Pare un ceas vechi cu cuc…fără nici o întârziere…nu uită niciodată să spargă timpul, pieptul şi amintirea.

Încă eşti acolo şi râzi larg aşa cum numai tu ştii să râzi. Şi… ne-au trecut atâtea toamne şi le-am trecut şi noi lor. “Am ruginit” în atâţia ani de ne-noi…în păr ni se văd nuanţele clipelor, în ochi nuanţele întrebărilor, iar în suflet…aceeiaşi culoare rubinie calmă şi caldă. Am fost mare învolburat de iubire…ne-a rămas un ocean calm şi senin. Tu pe un mal, eu pe celălalt. Între noi, o infinitate de linişte şi sentimente, eu te mai iubesc.

Frunzele s-au aşternut în calea mea. Sunt desculţ şi încerc un pas în mijlocul atâtor culori. Încă am emoţii să valsez sub privirea ta pătrunzătoare şi frumoasă. După multă vreme eşti acolo. Te-am desenat eu şi nu a fost deloc greu. Te ştiu pe de rost ca şi pe rugăciunea de seară. Mi-ai făcut cale prin frunze din palmele tale. E atât de bine să-mi fii amintire caldă la timp de restrişte…

E atât de bine…
Din ochii mei cad frunze de dor, dar e mai bine aşa decât să nu ne fi existat vreodata.
Aş fi fost sărac de atât de multă toamnă…şi de tine!
Ai să-mi mai vii, vreodată toamna?

Dr. Ioan MIRON medic primar de familie si doctor in stiinte medicale