“Nu există încă un statut al muncii intelectuale şi artistice. Un statut care să lege rodul de pom. Care să arate că rodul trebuie plătit anume ca să poată fi păzit şi întreţinut pomul care altfel se pierde,se usucă, nu mai poate rodi.” – CAMIL PETRESCU
La şcoală învăţăm că va câştiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viaţă nu se întâmplă întotdeauna aşa. Deşi la şcoală se vehiculează termeni ca demnitate, curaj, adevăr, bun-simţ, abnegaţie, deşi toată lumea “trece” prin şcoală, nu toţi oamenii pe care o să-i întâlnim în viaţă dau dovadă de aşa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa că: nu pentru şcoală învăţăm (ceea ce învăţăm), ci pentru viaţă. Ce mai este valabil aici, că şi în zicala românească: “ai carte, ai parte”?… Intelectualul român suferă o transformare interioară extrem de dureroasă. În dreptul fiecărei din acţiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamăgire”. Pentru că, negreşit, ceea ce face un profesor, de pildă, nu se rezumă numai la predatul orelor, activităţi metodice, pregătiri suplimentare cu elevii în cadrul şcolii, corectarea tezelor, pregătirea personală pentru susţinerea gradelor, serbări, competiţii, simpozioane, adică nu se referă numai la ceea ce se vede, ci şi la ceea ce “nu se vede”, cum ar fi educaţia… sufletului, şi pentru ca tot ce realizează în şcoală ori pentru şcoală e… nerentabil.
Desigur că în România, dincolo de tot ce se întâmplă, cea mai mare fericire a dascălului este să-şi vadă elevul pătruns de învăţătura dată. În ciuda a ceea ce se mai afirmă uneori tendenţios, el îşi face datoria “pe câmpul de luptă”. Bucuria discipolului de a se simţi instruit, de a primi din “mana” învăţăturii ar putea să menţină multă vreme seninătatea magistrului, dincolo de grijile existenţei. E dureros însă pentru cel de-al doilea să constate că dintr-o dată devine desuet, demodat, îmbătrânit peste noapte. El, cel care ar trebui să constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru că învăţătura sufletească pe care o dă nu mai are aceeaşi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar şi familia obişnuiesc tânărul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, intervenţia profesorului seamănă cu un strigăt în deşert. Dacă nu va căpăta concursul celorlalţi factori influenţi în educaţia tânărului, omul de la catedră cu greu va putea birui. Pe de altă parte, vedem că dascălul nu mai e un exemplu din faptul că din ce în ce mai puţini vor să-i “calce” efectiv “pe urme”. Deşi lumii îi place să vorbească de avantajele obţinute de omul de la catedră, despre nu ştiu ce şi nu ştiu cum, totuşi un număr foarte mic şi-ar asuma r i s c u l de a suporta acelaşi t r a t a m e n t.
Dacă am conştientiza situaţia actuală, am vedea mai clar ce ne aşteaptă. În general, ne bazăm pe devotamentul dascălului, care există, persistă, nu înşeală în cele mai grele încercări. E vorba, desigur, de dascălul din generaţiile mai vechi, pentru că acesta e obişnuit cu de toate, alergător de cursă lungă, îndelung răbdător, cu vechime şi obişnuiţă în cadrul binecunoscut al şcolii, deci fără gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retribuţia nu este chiar la limita răbdării. Dar debutantul? Cel care ar trebui să asigure ziua de mâine a învăţământului românesc? Ei, cu acesta e altă poveste. Cât calm să aibă şi ce răbdare, când n-are decât cu o sută de roni în plus faţă de ajutorul de şomaj…?! Satisfacţiile spirituale trec şi se filtrează la el direct şi concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mânecă? Cât să rabde şi pentru ce? Pentru că cei ce fac regulile să confirme victorioşi încă o dată că au dreptate? Astfel destui tineri cu pregătire didactică au luat alte căi mai rodnice. Şi, chiar dacă n-o să le placă unora sau altora ceea ce afirm, în scurtă vreme, vor pleca tot mai mulţi. Ştiu ce-mi vor spune unii: că n-au unde să se ducă, că rata de şomaj etc. etc. Însă să nu uităm că cei tineri au altă deschidere. Ei sunt gata să înveţe să o ia de la capăt şi nu cred că vor să mai facă jocul răbdării… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum că îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învăţământ (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei.
Ar mai fi multe de semnalat. Aş încheia cu citate de genul: Un popor fără spiritualitate, fără cultură n-are viitor, nu supravieţuieşte, e ca şi mort etc., dar aceste fraze măreţe s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenuşiu, ca şi cum n-ar fi fost rostite niciodată……profesorii sunt din nou în stradă.
Rubrică realizată de dr. Ioan MIRON, medic primar de familie şi doctor în ştiinţe medicale
