24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor romane sub Alexandru Ioan Cuza

Personalitate de prim rang a poporului român, ce a contribuit substanţial la înfăptuirea idealului secular de unitate al acestuia, şi în acelaşi timp la făurirea statului naţional modern român, Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite Române (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866). El a văzut lumina zilei la 20 martie 1820, la Bârlad, judeţul Galaţi, fiind fiul lui Ioniţă Cuza şi al Sultanei, născută Cozadini, de origine italiană. O bună parte din copilărie şi-a petrecut-o pe moşia tatălui său, de la Barboş, cunoscând, astfel, îndeaproape viaţa grea a ţăranilor, fapt ce-l va influenţa, fără îndoială, în măsurile luate în favoarea lor, în momentul în care va ajunge domn.

Studiile şi le-a început la Iaşi, în pensionul deschis de Victor Cuenim (unul dintre ofiţerii francezi din armata lui Napoleon, rămaşi pe meleagurile moldave după dezastrul suferit de Bonaparte în campania din Rusia), unde-i va avea drept colegi pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Matei Millo ş.a.

Pregătirea intelectuală şi-o va continua la Paris, începând cu luna august 1834. Aici, are, printre camarazii de studiu, o seamă de conaţionali, printre care se număra Nicolae Docan (vărul său), Vasile Alecsandri, Ioan Ghica, pictorul Ion Negulici din Câmpulung Muscel etc. În anul 1835, îşi ia examenul de bacalaureat în litere şi se va înscrie la cursurile facultăţii de medicină, pe care, la scurt timp, le abandonează, trecând la drept.

Cuza se întoarce în ţară, în anul 1839 şi datorită calităţilor sale (printre altele era şi membru al Societăţii economiştilor din Paris), deţine o serie de funcţii administrative în aparatul de stat al Moldovei, din acea vreme. În aprilie 1844, se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi, născută Sturdza.

A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848-1849, din Moldova şi Transilvania şi la lupta pentru Unirea Principatelor Române. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două Ţări Româneşti.

Referindu-se la calităţile excepţionale ale noului domn Jaques Poumay, consulul Belgiei în Principate, afirma, într-o scrisoare adresată ministrului său, următoarele: „Prinţul, în vârstă doar de 38 de ani, este înalt, zvelt, blond, cu ochi luminoşi şi privire hotărâtă, cu maniere alese şi cu un fel de a fi spiritual, original, agreabil, deşi mai tot timpul serios. Este un soldat minunat, care poartă cu graţie uniforma şi vorbeşte cu multă acurateţe: italiana şi franceza. Face asupra tuturor o impresie excelentă; este sincer în conversaţie şi nu ascunde defel dificultăţile poziţiei sale (…). Este un om al onoarei şi plin de energie, aşa cum o dovedesc cu prisosinţă funcţiile sale anterioare (…). El declară în mod deliberat celor ce vor să-l asculte că nu doreşte decât independenţa ţării sale.”Diplomatul străin se dovedeşte a fi un fin observator, reuşind să creioneze, în doar câteva rânduri, marea personalitate a celui care a fost făuritorul statului naţional modern român – Alexandru Ioan Cuza. Este evident faptul că diplomaţia occidentală a perceput foarte clar doleanţele naţiunii române, ele fiind precizate într-un mod sincer şi diplomatic, în acelaşi timp, de însuşi Cuza, în discuţia avută cu diplomatul belgian: „Domnule consul, nu poate fi stăvilit elanul unei naţiuni, când această naţiune este modernă, când ea reclamă un drept şi când este bine intenţionată; până acum ţara a suferit destul (…); aceasta trebuie să ia sfârşit. Marile Puteri în marea lor înţelepciune vor sfârşi prin a înţelege şi aprecia nefericita noastră situaţie (…).”

Preluând puterea, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică, pentru recunoaşterea uniunii personale (înfăptiută, în ianuarie 1859, prin dubla sa alegere), de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Române, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat, în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare legislativă şi un singur guvern. În perioada imediat următoare, împreună cu Mihail Kogălniceanu, a iniţiat şi realizat o serie de schimbări structurale, pe plan social-economic, politico-militar şi cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a statului naţional român.
Printre marile sale realizări, se înscriu următoarele: legea rurală din 1864; secularizarea averilor mănăstireşti; legea electorală; unificarea forţelor armate, a serviciilor de poştă şi telegraf, a sistemului de măsuri şi greutăţi; înfiinţarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni, a Universităţii din Iaşi (1860) şi a celei din Bucureşti (1864); introducerea Codului Civil, Codului penal, Codului comercial şi al Codului justiţiei militare; introducerea grafiei latine, a învăţământului obligatoriu şi gratuit de patru clase şi a învăţământului gimnazial, liceal şi universitar; organizarea sistemului parlamentar bicameral; instituirea, în decembrie 1864, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe române (scoaterea de sub jurisdicţia patriarhiei din Constantinopol).

Deşi, de-a lungul timpului, unii istorici şi oameni politici au minimalizat rolul lui Cuza, este evident faptul că măsurile luate de acesta au penetrat toate sectoarele vieţii economice, sociale, politice şi culturale ale ţării, reuşind să creeze condiţiile prielnice necesare înfăptuirii marilor idealuri ale naţiunii şi anume: cucerirea independenţei de stat şi desăvârşirea unităţii naţionale.
Fiecare dintre reformele lui Cuza a însemnat o deschidere de drum şi un pas înainte pe calea modernizării României. Intransigenţa, spiritul de disciplină şi caracterul său autoritar au stârnit, însă, nemulţumiri, ducând la apariţia unui curent nefavorabil persoanei şi politicii sale în rândurile anumitor cercuri politice.

O consecinţă a acestui fapt o constituie apariţia „monstruoasei coaliţii” (pusă la cale de conservatorii şi liberalii-radicali), ce-l va sili, în cele din urmă să abdice, în noaptea de 11 februarie 1866 şi să cunoască gustul amar al exilului. Ultimele cuvinte ale lui Cuza, înainte de a pleca în pribegie, au fost: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mele mai bine fără mine, decât cu mine. Trăiască România!”.

Rubrica realizata de dr. Ioan MIRON, medic primar de familie si doctor in stiinte medicale