Schizofrenia, o însoţitoare neplăcută de viaţă – o viaţă fără însoţitori.

O pledoarie pentru dragoste si intelegere

Viaţa reuşeşte să ne surprindă mereu, că o fi azi, că o fi mâine, că o fi abia anul viitor. Cândva îşi primeşte fiecare felia din tortul dulce amar de surprize al vieţii.

Un diagnostic de boală incurabilă, este, fără discuţie, un şoc cumplit, dar greul vine după aceea. Să poţi recunoaşte deschis acest lucru, să accepţi sentinţa vieţii denotă tărie sufletească şi oare – cine mai este tare în ziua de azi?

Bolile psihice sunt „suprizele cele mai neplăcute”, deşi sunt tipice vremurilor în care trăim. În societatea noastră, oricât de moderni ne credem, bolile psihice sunt încă tratate cu ruşine şi neînţelegere. Se vorbeşte în şoaptă despre vecina internată la „ nebuni”, se încearcă explicaţii „cu mănuşi” din partea familiei, toată lumea îşi imaginează că ştie despre ce este vorba şi este de comun acord, că mare pacoste a căzut pe capul acelui om.

De ce tocmai eu?

Nu cred că există altă întrebare mai des pusă decât aceasta, în ciuda faptului că nu a obţinut nimeni un răspuns concret la ea. Chiar aşa, de ce tocmai eu? De ce nu un altul? Pentru că atunci nu s-ar schimba nimic decât persoana care pune întrebarea. Şi acel altcineva se va întreba: „ De ce tocmai eu?”

Nici unul din noi nu a recunoscut în comportamentul unui adolescent semnele schizofreniei. Cum să faci acest lucru când un gram de, aşa zisă nebunie, sălăşuieşte în fiecare din noi? Cum să faci din capul locului o delimitare între o fantezie bogată şi halucinaţii? Cum să afli că ideile trăznite ale copilului sau fratelui tău sunt semne ale unei boli, când orice adolescent împărtăşeşte aceleaşi gânduri? Cum să fereşti pe cineva drag de toate greutăţile vieţii? De unde să ştii, că doar nu eşti profet, că o iubire nefericită va fi „butonul roşu” de declanşare a schizofreniei, pe care stă scris: „ No way out!”?

Cum să bănuieşti că tentaculele bolii i-au cuprins deja mintea, dacă el discută, aparent coerent despre religie şi dezbate problema credinţei şi a lui Dumnezeu? Este normal să te răzvrăteşti la vârsta lui împotriva universului să pui întrebări despre legi existente, despre misterele vieţii şi ale omenirii!

Cum poţi să accepţi că pierzi, treptat, o fiinţă dragă, că logica nu-ţi ajută la nimic? Cum să înţelegi dintr-odată că discuţiile trebuiesc altfel purtate ca până acum, că nu ai voie să te îndepărtezi de cel bolnav? Cum să accepţi că este boală, ceea ce nu vezi, nu auzi, nu înţelegi, nu percepi, nu concepi?

Suntem orbi în lumea schizofreniei, a complexului de boli schizofrenice, psihice şi cum să-i explici unui orb din naştere ce este culoarea, ce este lumina, ce înseamnă tranparent, străveziu, nuanţat?

Nu am pretenţia că am găsit explicaţia bolilor schizofrenice că am descoperit motivele, cauzele, scopul dar am găsit un fir în labirintul de posibile explicaţii, care, chiar dacă nu ne scoate definitiv din labirint, poate ne uşurează drumul spre înţelegere.

Schizofrenia – boala posedaţilor

Bolile schizofrenice există de când lumea, vin pe nesimţite, ne iau încet în primire, ne schimbă, ne modifcă, ne călăresc logica şi ne răpesc încetul cu încetul voinţa. Până astăzi s-a păstrat ideea că schizofrenicii ar fi „posedaţi de cel necurat” şi, până la urmă, nu se ştie dacă nu este o farâmă de adevăr în acest mod de exprimare. „ Ceva intră” în mintea acelui bolnav, chiar dacă oamenii de ştiinţă reduc totul la o dereglare a schimburilor de informaţie la nivel de neuron, la modificări chimice, impulsuri, energie. Corpul nu se schimbă la această boală şi mintea omului este încă un „tărâm necunoscut” pentru noi, ca să-i putem „vedea” contururile si să apreciem modificările.

Cât este de curată sau necurată forţa care pune stăpânire pe cei bolnavi, nu se ştie, dar cert este că o modificare invizibilă dar eficientă se produce undeva în adâncurile necercetate ale minţii omeneşti, devenim prizonierii unei forţe care ne depăşeşte puterea de înţelegere.

În fazele grave de crize, unii schizofreni se comportă ca nişte „posedaţi”, urlă cu o voce „neomenească”, atacă, izbesc, dezvoltă forţe incredibile. Ceva diavolesc? Nu, eu cred că este mai degrabă o frică imensă. Imaginaţi-vă că vă treziţi brusc în faţa unui ucigaş, care vă ameninţă cu un cuţit uriaş şi nu sunt multe şanse de scăpare. Ce faceţi? Greu de spus, aşa-i? Vă mai puteţi controla sau instinctele animalice v-o iau pe dinainte?

Corpul intră în alarmă, secretă adrenalină, inima bate repede asigură energia necesară muşchilor pentru o luptă. Apoi se secretă endorfine – substanţe asemănătoare morfinei- care ne anesteziază corpul. Suntem capabili să sărim garduri înalte, să dezvoltăm forţe uriaşe, să ne apărăm, să rupem şi să spargem geamuri, să ne rănim şi să luptăm totuşi mai departe, fără să simţim durerea. Ne comportăm normal?! Nu ne transformăm în secunde în bestii?

Cine ne spune că acei oameni în crize nu sunt confruntaţi în lumea lor – care este oricum plină de halucinaţii, cu un monstru înfiorător şi ei se apără doar ? Sau poate ne văd pe noi deformaţi si un fel de monştri, ce încearcă să le facă ceva rău! Un popă îmbrăcat în negru, înarmat cu o cădelniţă din care iese fum, pare poate în ochii bolnavului un călău. Cineva care îngână rugăciuni răsună poate în urechile lor ca nişte formule magice! Cum să nu se apere?

Cine ne spune că nu suntem noi monştrii în spatele feţei normale de om şi că acei bolnavi sensibili „ văd” prin noi întunericul care sălăşuieşte în fiecare din noi, văd acel cuib cu răutăţi pe care îl purtăm fiecare în suflet?

V-aţi întrebat vreodată cum este să simţi că alunecă realitatea printre degete, ca şi cum te-ai afla continuu pe nisipuri mişcătoare?

Este realitatea o himeră?

Vrem să înţelegem ce gândesc bolnavii, cum este să trăieşti cu halucinaţii auditive şi vizuale să nu mai ştii cine este real cine nu este, cine îţi vorbeşte cu adevărat, dacă ai voie să râzi de gluma pe care tocmai ai auzit-o pentru că nu eşti sigur că şi alţii au auzit-o? Cum este să nu poţi spune cu siguranţă, dacă acel căţel din colţ este adevărat sau nu, oare poţi să-l întrebi pe interlocutorul tău dacă vede şi el câinele sau te faci de ruşine? Şi la urma urmei este interlocutorul tău real? Poate este numai câinele existent şi omul de lângă tine nu, sau poate nu există nici unul?

Dar locul în care te afli acum, este real?! La început îţi spui că ţi se pare sau că alţii fac glume pe seama ta, apoi observi că tot mai multe lucruri care ţie ţi se par normale, altora li se par anormale! Simţi că eşti privit, că se vorbeşte pe ascuns despre tine, la început te costă multă energie să le explici, să camuflezi nesiguranţa, „ anormalul” care te învăluie, apoi oboseşti în lupta de convingere. nu mai ai voinţă şi nu mai simţi nevoia să comunici, pentru că oricum nu eşti înţeles, acceptat, eşti luat peste picior sau tratat cu milă. Nu de milă ai nevoie, ci de înţelegere. Şi cum să înţeleagă alţii când nici tu nu prea ştii ce se întâmplă cu tine?

Dacă suntem victimele unei boli psihice sau suntem părinţii unui copil bolnav
vrem să ştim de ce:

– Ajunge un şoc psihic ca să se declanşeze boala?
Da, se poate în urma unui şoc declanşa boala (cu precădere între 16 si 30 de ani), care stă deja la pândă, aşteptând momentul să atace, când adversarul a lăsat garda de apărare. Este o boală laşă care ne ia mereu pe nepregătite, prin surprindere.

– Cu ce am greşit eu sau alţii?
Nu are rost să căutăm vina cuiva, să dăm vina pe oameni care ne-au părăsit, şeful care ne-a concediat, viaţa crudă care ne-a răpit pe cineva drag de lângă noi. Boala stă deja ascunsă în noi, iese la iveală mascată de un eveniment tragic sau de o răsturnare de situaţie. De aceea simptomele iniţiale trec neobservate. Nu orice nevroză, psihoză, depresie sau fobie se transformă într-o schizofrenie!

– Există o predispoziţie genetică?
Aşa se pare. Moştenim „senisbilitatea” spre monştrii sacrii ai nebuniei.

– Se îmbolnăvesc doar cei labili şi fricoşi?
Nu, dar ei sunt mai slab pregătiţi pentru atacurile exterioare, schimbările bruşte de situaţii. Schizofrenicii sunt oameni inteligenţi, deseori oameni profunzi care nu acceptă o situaţie pur şi simplu fără a a încerca înainte să o înţeleagă cu toate aspectele ei. Şi uite aşa căutând mereu misetere de dezlegat, se trezesc prizonieri al unui mare mister, ce va rămâne nedezlegat până la sfârşitul vieţii lor singuratice.

Nu există chiar nici o metodă de tratament?

Ba da, dar sunt aşa zisele metode de întreţinere, boala nu se vindecă, doar se ameliorează, medicamentele oferind schizofrenicilor şansa de a avea o viaţă „normală”, de a se integra oarecum în societate. Acum câţiva ani buni se folosea Haloperidolul ca tratament(din păcate în Romania se mai foloseşte încă pentru că este ieftin) dar are mai ales la oamenii tineri foarte multe reacţii adverse, distrugând în timp tot mai mult sistemul nervos: reacţii necontrolate, tremur, somnolenţă excesivă, senzaţia de sufocare, dureri de cap, ameţeală, etc.

Risperdal sau Riperdon – substanţă activă risperdina – este un medicament de întreţinere eficient pentru schizofrenie cu puţine reacţii adeverse sau contraindicaţii, având dezavantajul că este in Romania foarte scump si trebuie luat fără întrerupere, eficacitatea medicamentului constând în continuitate, menţinerea dozei utile (se stabileşte individual) la acelaşi nivel în sânge.
Se mai dau pentru intervale scurte în perioade de crize Levo, Diazepam, alte tranchilizante, Romparkin pentru diminuarea reacţiilor adverse dar şi o alimentaţie echilibrată bogată în B-uri şi fosfor este importantă.

Ce metode de terapie există?

Răbdarea, duhul blândeţii, comunicarea, credinţa, aceasta din urmă folosind poate celor care îngrijesc un schizofrenic, ca izvor nesecat de putere. Un „Doamne ajută-mă”, o rugăminte şi o lumânare aprinsă ne dă senzaţia că nu stăm cu mâinile în sân, că facem ceva, că ne rugăm pentru sufletul bolnav, că cineva acolo sus ne vede, ne ocroteşte, ne ajută.

Dr. Ioan MIRON, medic primar de familie si doctor in stiinte medicale.