15 IANUARIE – ZIUA CULTURII NATIONALE

2.719

Tuturor Românilor mei dragi: Primiţi-l pe Eminescu, îmbrăţişaţi-l şi iubiţi-l permanent!

„Nu se mai poate da o imagine a lui Eminescu, la fel cum nu i se poate face o statuie, sau o judecată îngust critică, deşi numai aici, la noi, în înţelesurile şi subînţelesurile noastre, el este cu adevărat”. „Noi suntem undeva, în iarba moale,/ În spicul copt, în ţarina fierbinte,/ În munţii cu mândrele poieni la poale,/ Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!// Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,/ Sus, sus la ale veşniciei porţi,/ S-aducem iarăşi jertfă neîntinată,/ Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!. „– Maica Teodosia-Zorica Laţcu.

Eminescu a fost un geniu religios al căutării, dar prin creaţie sa a rămas un geniu creştin-ortodox al Suferinţei: La Junimea era înconjurat de masoni. Familia (căsătoria) i-a fost interzisă de Maiorescu. Nebunia i-a fost inventată. Detractorii l-au diagnosticat cu boli venerice. Sentinţa i-a fost decorată regal. Oculta cu iudele şi Irozii îl răstignesc continuu. Neoepigonii se sinchisesc de Profetul Eminescu ca Bismark-cancelarul, de naţia noastră: „Mă sinchisesc de români ca de paharul meu când este gol. Independenţa românească nu are importanţă decât pentru evreii germani, pe care sunt obligat să-i răsfăţ şi să-i câştig, care îmi pot fi de folos în Germania şi pe care îi plătesc cu bani româneşti”[6]. Observaţia jurnalistului Mihail Eminescu este dar, îndreptăţită şi promtă: „… se spune că puterile judecă foarte drept când e vorba de evreii lor şi că numai noi suntem chemaţi a fi jertfa unei mistificaţiuni”[6]. „Relaţiile lui Bismark în rândul bancherilor evrei, intermediate de G. Bleichroder, ca şi favorizarea constantă a consorţiului prusian Stroussberg- Bleichroder-Hansemann de către cancelar, îi erau bine cunoscute lui Eminescu, întrucât T. Maiorescu şi Th. Rosetti, apropiaţi ai săi, erau implicaţi direct în negocierile purtate la Berlin şi Bucureşti cu importantul bancher. Ulterior, cei doi au fost desemnaţi ca avocaţi ai Societăţii pe acţiuni a căilor ferate române din Berlin, la propunerea părţii germane”[7]. Vârf de Lance la oficiosul ziar al partidului conservator, Eminescu preface „Timpul” în Vremea Plinirii Unităţii naţionale: „Eminescu îşi asumă, ca o profesiune de credinţă, lupta pentru libertatea şi demnitatea Ţării şi a Neamului, intrând în contradicţie (şi chiar în duşmănii ireductibile), atât cu liberalii cât şi cu proprii săi şefi din Partidul Conservator, pentru politica lor de cedare a intereselor naţionale în faţa puterilor străine, a capitalului internaţional şi a francmasoneriei conduse de evrei”[8]. Liderilor masoni ai politicii de subordonare a intereselor naţiunii dacoromâne faţă de privilegiile alogenilor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, P. Carp, etc., care cereau jertfirea unor drepturi naţionalist-suverane, pentru a ne îndrăgi Europa, Mihail Eminescu le ripostează: „… este guvernul atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei), teritoriul României devine sacrosant şi, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba?”[5].

Definirea Românului, rostul şi sensul său sunt credinţa şi jertfa-coordonate ale mântuirii Neamului: „Ca neam ori ca individ trebuie să te pui în discuţie, să te înnoieşti şi să tinzi către necurmata ta definire”[6]. Toţi marii luminători au avut pentru Neamul dacoromân o viaţă jertfelnică, dăruită lui Dumnezeu: „În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie”[3]. Între naţionalismul creştin şi evlavia ortodoxă sălăşluieşte viitorul Dacoromânilor: „Este o ţară de viitor divin… Va avea neamul românesc, o mare misiune… Nu pentru că a avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul, pe care îl susţin cu tot sufletul, în Ţara Românească şi un Vlad Ţepeş… Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor”[6]. Menirea geniului poetic a lui Mihail Eminescu-Râul harului, susură din albia Cerului şi Sânul neamului Dac, curgând limpede şi nesecat din nimbul dăruirii ortodoxe al bucuriei şi profeţiei sale creştine. „Menirea şi ţelul scriitorului creştin este slujirea Cuvântului, să înlesneasă descoperirea în profunzimile Lui a unicului adevăr în manifestările sale infinit de diverse din viaţa pământească a creştinului şi prin aceasta să poarte sufletul creştin pă căile Ortodoxiei, din viaţa vremelnică la viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru”[8]. Aşadar, Aura Poetului-Profet Mihail Eminescu odrăsleşte veşnic în noi cu chipul său viu, integru, ager, cu necurmată energie, cu grija şi atitudinea plenară, cu nestinsă frumuseţe, cu zel aprins de luptă şi sacrificiu, cu o neţărmurită putere de a se dărui Naţiei şi Dumnezeului ei.

Bibliografíe selectiva

[1] Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente De Epistole. Bucureşti, Ed. Scara, 2016, p. 171.

[2] Constantin Noica, Introducere La Miracolul Eminescian. Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 11, 14, 16, 33, 73.

[3] Catherine Durandin, Istoria românilor. Iaşi, Institutul european, 1998, p. 132.

[4] T. Maiorescu, I, 1936, p. 320-321, citat de George Ene în Eminescu Securitatea şi Siguranţa Naţională a României. Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2014, p. 271.

[5] Ioan Ciama, Eroi şi Martiri Români: Horea, Iancu, Eminescu, Codreanu, Moţa. Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015, p. 55.

[6] Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns Dat Tinerilor. Ed. Crater, p. 530.

[7] Părintele Sofian. Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628.

[8] Între timp şi veşnicie-Viaţa părintelui Arsenie Papacioc. Suceava, Ed. Accent Print, 2014, p. 218.

[9] Serghei Nilus, Pe Malul Râului Dumnezeiesc Însemnările Unui Ortodox. Vol. I. Trad. din lb. rusă de preot profesor Teoctist Caia. Ed. Doxologia, Iaşi-2015, p. 5.

[10] Maica Teodosia-Zorica Laţcu, Noi nu suntem morţi!

 

Dr. Ioan MIRON medic primar de familie si doctor in stiinte medicale

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here